Egor (“Ye-GOR”) e un “caz simplu”. Are nevoie doar de o noapte de cazare în București în drumul lui spre Suedia unde locuiește sora lui. Autocarul îl aduce în Militari la 5 dimineața și zboruri către Suedia sunt dese. Anastasia Staicu, inițiatoarea grupului de voluntari al Asociației SNK, îl ajută. Doar că el cere bilet către Irlanda. Încep să îi ascult.
“ De ce Irlanda?”
“ Am citit pe net că acolo voluntarii încă te ajută să iți găsești loc de muncă și să iți continui studiile. Vreau să intru la Psihologie anul acesta.”
“Dar sora ta e în Suedia, în Irlanda nu cunoști pe nimeni”
“Nici în Suedia nu cunosc pe nimeni. Nu am văzut-o niciodată pe sora mea și are deja 4 copii, și-a cerut iertare tatălui meu, nu pot da buzna în viața ei. Deci Irlanda, vă rog. Dacă se poate.”
Egor nu e un caz simplu. E un adolescent hotărât să meargă înainte, să nu își dezamăgească părinții și să nu incomodeze pe nimeni. Își cere scuze des și ajută la orice. Nu stă o clipă. Ne împrietenim repede și rămânem prieteni în următoarele luni după plecare. Doar că nu știu asta pe moment. Pe moment, când a apărut întâmplător la mine la job, aveam treabă și, deși încă citeam toate poveștile legate de refugiații din Ucraina și voiam să ajut, în ziua aia eu aveam multă treabă și empatia mea era cumva pusă la încercare de lucruri zilnice. Taskuri. Deadlines. El simte asta.
“Sunt aici de 2 luni, știi că nimeni nu îmi spune pe nume? E numele meu, dar nimeni nu îl pronunță așa cum îl știu eu de o viață. E ciudat. Pare al altcuiva. ”
Îl ascult și îmi dau seama că atunci când străinii pronunță numele meu în mod diferit mă amuz, că ei sunt în trecere sau eu în vacanță. Dar cum ar fi să ajung peste noapte într-un loc în care toată lumea mă numește altfel? Încep să mă apropii de Egor și doar ca să îi pronunț cât mai des numele așa cum îl recunoaște el. Începem să vorbim.
“De unde vii, Egor? Din ce oraș, adică.”
“Orașul meu e aproape de Kiev, se numește Chernihiv ( Черні́гів) și am locuit în el toată viața mea. Până în martie, când am plecat poate de tot? ”
Caut pe Google și văd o biserica frumoasă cu acoperiș turcoaz. Apoi restul imaginilor sunt gri. Un oraș ras de pe fața pământului. Cu școli și spitale distruse de bombe, cu copaci rupți și clădiri căzute. Îmi dau seama că aveam o poză cu acest oraș salvată în telefon. Cea de la The New Yorker mă impresionase și a circulat prin toată lumea. Pentru el înseamnă Acasă.
Dintr-o dată jobul meu nu mai pare așa urgent și Anastasia, în loc să mă grăbească, îmi face semn să îl iau pe Egor de acolo să ne plimbăm până se lămurește ea cu Irlanda și Suedia și deciziile grele/serioase. Așa am devenit voluntar în povestea lui.
“Ce ai luat cu tine când ai plecat din Ucraina? Ce ai pus în bagaj?”
“Am aflat că plec foarte repede. Nu am avut timp să mă gândesc sau să iau ce voiam. Eram deja în subsol. Am împachetat ce credeam că îmi trebuie. Mai multe haine groase, de iarnă, nu m-am gândit că primăvara o să fiu în altă parte. Niște mâncare, câteva aparate de ras, e important să arăți îngrijit, am învățat asta de la părinți. Și e mai ușor pentru oamenii care te ajută să vadă că ești curat. Niște dulciuri și câteva pastile de cap. Tocmai citeam despre somatizare, când începe să te doară corpul dacă ceva te neliniștește înăuntrul lui. Acum văd asta la mine. Am dureri puternice de cap. Ah, și am împachetat și un briceag. Nu știam ce înseamnă drumul până la graniță într-o țară de război.”
“Ce ai lăsat în urmă? La ce lucruri a trebuit să renunți și ți-a fost greu?”
„Doar niște haine. Și viitorul meu în Ucraina.”
Răspunsurile lui sunt dezarmant de sincere și deseori avem amândoi lacrimi în ochi.
” Ai știut că o să pleci pentru mai multe luni? Sau ai crezut că o să revii repede? ”
” Știu doar ce fac. Totul a devenit prezent, pentru că trecutul e încă greu de înțeles și de viitor mi-e teamă. Când aud de o explozie în Chernihiv mă tem că mama mea a murit. Că tatăl meu e rănit. Și dacă gândesc optimist și dacă sunt realist, viitorul e dificil. După cum arată lucrurile nu o să am la ce să mă întorc curând. Vreau să intru la Universitate anul ăsta. Vreau să învăț psihologie. Să fiu psiholog. E ceva ce îmi doream și înainte, ăsta era viitorul meu când războiul a șters tot, acum știu mai clar că vreau să lucrez cu oamenii care trec prin dificultăți, poate chiar să fiu asistent social. ”
Nu îl întreb direct de părinți, dar din povesti înțeleg că mai are un frate mai mare și pe tatăl lui și îmi dau seama că ei nu au avut voie să părăsească țara și că proviziile sunt din ce în ce mai puține. Mamele știu să gătească o tocană din orice. Așa că și mama lui a rămas acolo să aibă grijă de cei care nu pot să plece. Pe Egor însă l-au rugat să meargă până vă fi în siguranță și ei nu vor mai avea grija lui. Cât mai departe. Cât mai ferit de atacuri și explozii. Cât mai aproape de viitorul lui așa cum îl vedea în februarie.
Pe Egor l-am cunoscut la scurt timp după ce vorbisem cu echipa de la Muzeul Abandonului să le scriem poveștile celor fugiți din calea războiului. Încă nu știam în câte mă voi implica cu totul, dar știu că ajută să fie știute.
Când a plecat din România Egor a făcut un alt bagaj. Cu haine mai subțiri, provizii, câteva cărți de la noi – prietenii lui întâmplători – și multe carnețele în care să scrie ce simte, nu ce trăiește concret. M-a lăsat să traduc o pagină. Încă mă gândesc la norii lui. Iar ce a scos din bagajul vechi mi-a trimis să păstrez. ” Nu o să mai am nevoie de un briceag la mine, țara în care plec nu are un război la graniță.”
