Eu am fost abandonată dinainte să fiu născută. Sunt a cincea născută, dintr-un șir de frați născuți la un an distanță unii față de ceilalți. Mama și tata au fost niște oameni simpli care s-au trezit cu foarte mulți copii deodată. La al treilea, tata a cedat, influențat fiind și de părinții lui, însă mama a refuzat să facă avorturi. Pe vremea aceea avorturile erau ilegale, iar mama a spus că nu-și riscă viața ca să-și lase copiii orfani. Dacă pe al treilea tata l-am mai acceptat cât de cât, de la al patrulea nici la spital nu s-a mai dus. Norocul meu a fost că am fost prima fată. Ceilalți patru, la fel ca și verișorii mei, au fost toți băieți. Într-un fel, am fost și salvarea mamei care suporta foarte multă presiune din partea familiei, în special a socrilor. Când bunicul meu patern a murit, nu s-a mai descurcat cu toate câte avea de făcut și m-a dus la sora ei care locuia la aproximativ trei sute de kilometri distanță. Îmi povestea că aveam o lună și mergeam cu trenul, iar eu râdeam la toată lumea din tren. Până la zece ani am stat la mătușa mea. În cele din urmă, ai mei s-au mutat în același loc de unde plecase mama, iar tatăl meu s-a refugiat în alcool. Învățam în aceeași școală unde preda mama mea și, uneori când mă întâlneam cu colegele ei, mă întrebau: „Ce face mama ta?” așa cum îi întreabă uneori adulții pe copii, iar eu le răspundeam tot printr-o întrebare: „Care dintre ele?” Mătușii mele i-am spus „mami” până în ziua în care ea a murit. Mulți ani am fost convinsă că am două mame și că asta este ceva cât se poate de firesc. Nu am văzut niciodată rostul unui tată într-o familie. Tatăl meu a murit când eu aveam șapte ani, deci practic nu am locuit niciodată cu toată familia la un loc. Atunci când frații mei au început să plece la liceu, mama m-a luat acasă. De la zece la paisprezece ani am locuit cu mama într-o presiune extraordinară de a învăța bine. Ea, fiind profesoară, punea presiune pe toți copiii ei să aibă rezultate bune la școală. La 14 ani am plecat la liceu, în București și am stat la internat. M-am simțit atât de bine având locșorul meu, încât nici nu-mi mai venea să merg acasă în vacanțe. Din acel moment am devenit autonomă.
Însă pentru mine posibilitatea sinuciderii a fost mereu un gând perpetuu, o modalitate posibilă de control pe care o aveam în vedere în toate momentele dificile. Am conștientizat trauma acestui abandon atunci când aveam 35 de ani. În timpul unei crize, a fost prima dată când nu m-am mai gândit la sinucidere. Atunci mi-am dat seama că vreau să trăiesc. A fost o mare eliberare și am găsit sens în toate aceste abandonuri repetate.
Rănile abandonului m-au făcut să proiectez diverși tați în relațiile mele, dar, din fericire, treptat am reușit să mă rup de toate.
Ce i-aș spune Mihaelei mici… i-aș spune să aibă încredere că va veni un moment în care va alege să trăiască în loc să supraviețuiască. Aceasta este una dintre marile reușite din viața mea.
