Donez amintirea mea, poate așa nu o să mai doară la fel de tare.
Părinții mei au divorțat când aveam 6 ani. Ambii s-au recăsătorit și au mai avut câte un copil. Iar eu mă simțeam a nimănui. Mi-am revăzut tatăl biologic de câteva ori, de fiecare dată vorbea urât de mama, mama vorbea ironic de tata. Nu îmi cunosc fratele (copilul tatălui meu), iar în noua familie a mamei am simțit mereu că trebuie să fiu cuminte ca să nu mă alunge.
Nu îi urăsc, nici nu îi condamn. Au făcut cum au putut ei mai bine. Dar eu plutesc în derivă de 30 de ani și mă simt a nimănui.
Îmi doresc să fi simțit iubire atunci când am avut nevoie, să fi fost măcar o persoană de partea mea. Poate așa aș fi învățat să mă iubesc.
