„«Dacă închei anul cu peste 9 nu vă mai duc la țară!» – negocierile începeau încă din septembrie. Am tras tare și am luat peste 9, nemulțumirea nouă era că nu am obținut peste 9,50 și am ajuns tot la țară. Eram în clasa a doua probabil, treceam în a treia…
Nu-mi plăcea la țară, chiar dacă bunica era un om extraordinar, îmi doream să stau cu părinții la oraș. Cum asta nu se întâmpla, eu deveneam rezident al satului pe o perioadă de 3 luni.
Trei luni în care dorul de ei se transforma în tot felul de superstiții, de exemplu pisica copilăriei era supusă unui descântec. Bunica avea telefon fix, dar cred că era scump să suni, având în vedere că ai mei sunau rar pe telefonul ăla, motiv pentru care nu știam când veneau să mă viziteze. Incertitudinea era mare, așa că apelam la pisică:
«Pisicuță, pisicuță, scutură-te, bucură-te, dacă vine mama să mă vadă»
În timp ce ziceam poezia revelatoare a adevărului, pisica era trasă de urechi, motiv pentru care se scutura de zor. Nu vedeam legătura între frecatul urechilor și scuturarea sigură a pisicii, așa că odată ce capul ei se mișca, eu o zbugheam în fundul curții de unde vedeai stația ratei care făcea legătura între oraș și sat. Eu eram mărunțică, dar vedeam bine prin gardul rupt din fundul curții, vedeam cum autocarul lasă tot felul de oameni fără ca mama să fie printre ei.
Nu doar pisica îmi dădea semnale neadevărate, ci și cocoșul, căci se spune că dacă cocoșul cântă în mijlocul zilei primești vizite și iar îmi îndesam ochii printre zăbrelele gardului, să văd rata care nu-mi aduce părinții.
Asta a durat până la 16 ani ai mei, când mama a plecat în Italia să plătească datoriile casei, iar eu nu mai aveam zvâcul de a trage pisicile de urechi și nici să ascult cocoșii, că ea clar mă mai vizita doar o dată pe an fizic și în rest doar prin moneygram.”
