Am crescut într-un mediu disfuncțional în care mintea mea a trebuit să se conțină și să se oglindească singură. Nimeni nu și-a dat seama, am 27 de ani și par un om normal, sunt funcțională chiar performantă, dificultățile se manifestă doar în sfera relațiilor. Din copilărie am alergat după iubirea și validarea celorlalți, mai ales a părinților hipercontrolatori și invalidanți. Am simțit că nu am nicio valoare, că nu exist. O mare parte din viață și în relații, am încercat să îmi mulez personalitatea oricum instabilă după cum doreau ceilalți că să evit abandonul. Comportamentul părinților mei era impredictibil, nu puteam să prevăd dacă de la următoarea privire interpretată eronat urma să izbucnească scandalul. Am auzit tot felul de insulte care mi-au retezat stima de sine, niciodată nimeni nu era mulțumit de mine, nu eram suficient de bună. Primele senzații fizice pe care mi le aduc aminte sunt de la vârsta de 4-5 ani, nod în gât, palpitații, disconfort gastric iar la 7-8 ani au început ideile de suicid în timp ce alți copii de vârsta mea plănuiau că a doua zi să iasă cu mingea în parc sau alții mai puțin norocoși luau bătaie. Singura alinare a fost bunica mea care a plecat prea devreme dintre noi. Toată viața am fost bântuită de sentimente de abandon și neapartenență care scădeau în intensitate la gândul că urma să plec la facultate și că aveam să iau viața de la zero. Să găsesc un bărbat bun cu care să îmi întemeiez o familie. Am tânjit după iubire și de teama abandonului am rămas în relații disfuncționale, iar la 25 de ani am fost abuzată sexual de fostul meu prieten mai mare cu 10 ani decât mine. Dar abandonul cel mai dureros nu e nici măcar cel emoțional cauzat de părinții mei, ci acela al fostului meu iubit de la 18 ani. Când l-am cunoscut pe B. am simțit că dintr-o dată soarele răsare altfel, a fost primul care mi-a spus vreodată că am o valoare ca om, că exist în mintea cuiva. Acest bărbat încă viețuiește în cotloanele minții mele ca amintirea paradisului, acele câteva luni au fost cele mai frumoase din viața mea, puteam să fiu copil, însă lucrurile au fost complicate și ne-am despărțit. Amândoi ne-am asumat roluri de salvator, el fiind marcat de traume relaționale groaznice, hăituit de amintirea unui tată extrem de abuziv, de bătăi zilnice până la leșin. Ambii am colapsat sub cupola propriilor copilării. Mă întreb dacă are copii și cum ar arăta aceștia, dacă ar avea păr creț sau heterocromie. B. avea un suflet mare deși era complicat ca un lup singuratic și deseori mă întreb dacă inima sa umbrită a găsit steaua care să îl lumineze.
Menu
