Vă scriu mai jos povestea mea de abandon, m-am simțit toata viața singură pe lume, chiar dacă părinții mei sunt încă prezenți. Mai mult decât am scris mai jos nu sunt confortabilă să împărtășesc, sper doar să fie în regula și să se înțeleagă esențialul.
Nu știu dacă mărturia mea este potrivită pentru acest spațiu sau acest loc. De ceva timp, de când am devenit, sper eu, capabilă să stau cu emoțiile trecutului, caut un loc sigur în care să-mi spun, măcar tangențial, povestea. Abia acum, aproape 40 de ani mai târziu, înțeleg și eu cât de important este să îmi recunosc și să recunosc în fața altcuiva ce s-a întâmplat.
Din păcate, nu am reușit să mă exprim în fața oamenilor apropiați. În rarele ocazii în care am încercat să împărtășesc cu ei povestea mea, lucrurile nu au decurs tocmai bine. Asta mă face să mă simt singură în suferința mea, izolată, ascunsă.
Sunt un om educat, oarecum împlinit socio-profesional, căsătorită, cu carieră, din familie normală, cu doi părinți serioși și la locul lor, cu mai mulți frați, crescută între oraș și casa de la țară a bunicilor. Nimic extraordinar, totul pare să creeze premisele pentru o viață împlinită și fericită, așa cum se așteaptă de la mine.
În realitate, lucrurile stau cu totul și cu totul altfel. Din păcate, părinții mei abia acum la maturitate, îmi dau seama, au propriile probleme emoționale. Au făcut însă mulți copii, de la o vârstă mică, de care nu au reușit să se ocupe corespunzător. E adevărat că am avut întotdeauna mâncare și haine, că nu sufeream agresiuni fizice din partea lor, că au fost întotdeauna la finalul zilei acasă. Din păcate, nu a fost suficient.
Câțiva ani de zile, de la 3 la 7-8 ani, am suferit un abuz sexual. În toți acești ani eram lăsată nesupravegheată, încuiată în casă câteva ore pe zi și în restul timpului puteți presupune cine mă supraveghea. Din păcate, această persoană era din familia cea mai apropiată, asta m-a făcut să fiu confuză față de sentimentul de iubire și protecție. Abuzul se confunda cu afecțiunea, nu-mi era clar ce și cum și de ce se întâmplau lucrurile așa. Când am fost suficient de mare să realizez ce se întâmplă, probabil pe la 8-9 ani, am reușit să opresc toată povestea, însă sentimentul de vinovăție m-a copleșit.
O amintire dureroasă din acea perioadă este că mă rugam la Dumnezeu, în fiecare seară, să mă ierte pentru ce s-a întâmplat. Senzația era că lucrurile s-au întâmplat din cauza mea și am crezut asta mult, mult timp. Rațional nu poți găsi vină unui copil de 3 ani, cu toate astea, nu am reușit să mă eliberez de acest sentiment.
Am fost extrem de afectată în copilărie, disocierea era metoda favorită de a scăpa de realitate, iar asta se vedea în modul în care trăiam. Cam în același timp în care am realizat ce se întâmplă, m-am izolat de prieteni și de colegii de școală, mintea mea nu putea să conceapă altă variantă posibilă, alta decât că sunt vinovată de ce se întâmpla, iar dacă lucrurile ies la lumină, întreaga lume se va prăbuși. Nici nu puteam duce acest gând până la capăt, efectiv o astfel de posibilitate era sfârșitul lumii. Izolarea față de oameni a continuat, cu intermitențe, toată viața mea. Cu toate astea, nu izolarea a fost cel mai greu de suportat, ci sentimentul că sunt cu adevărat singură pe lume și nimănui nu îi pasă de mine.
Mama, de-a lungul anilor, a sesizat că este ceva în neregulă cu mine, însă nu a făcut nimic să mă ajute. Din contră, metoda ei de educație era cearta și punea presiune să fiu un copil normal, bun, și așa cum își închipuia ea că trebuie să fiu sau să mă comport. Mă lua la întrebări și mă certa: „ce este în neregulă cu tine?”. Am simțit că singura cale posibilă este să mă comport așa cum își dorea, nu am simțit că am altă posibilitate reală. Tata nu a fost niciodată prezent emoțional, nu se implica și considera că este treaba mamei să ne educe, chiar dacă amândoi lucrau. A trebuit să mimez, cât pot, normalitatea, și să bifez standardele impuse (note bune la școală, liceu bun) numărând zilele până plec de acasă la facultate, în alt oraș. Între timp, nu trăiam în corpul meu, nu eram conectată la realitate, amintirile mele sunt foarte fragmentate, nu îmi aduc aminte ani întregi, cu toate astea aveam performanțe școlare bune și foarte bune. Îmi este greu să povestesc cronologic povestea, câteva repere legate de ce se întâmpla atunci mă face să presupun că asta era vârsta la care se întâmplau (că trebuia să mă duc la grădiniță și nu m-am dus, că am plecat la școală în clasa I).
Am fost toată copilăria și adolescența fie anesteziată, fie îngrozită că cineva va realiza cât de vinovată sunt și lucruri foarte rele mi se vor întâmpla. Toată viața mi-am dorit să nu fi existat sau să fi fost oricine altcineva, numai eu nu. În tinerețe au urmat ani mai dificili, cu frică și anxietate, cu lipsă de sens, fără să găsesc un motiv rațional pentru asta în viața mea de atunci. Pentru că, nu-i așa, nu aveam niciun motiv să nu fiu bine. Am încercat anestezia cu alcool și o foloseam ori de câte ori puteam. Din fericire, nu am ajuns dependentă, cu toate că au fost perioade în care nu reușeam să trăiesc fără senzația de eliberare dată de alcool.
După vârsta de 30 de ani am reușit să-mi recunosc povestea, am început să fac terapie să pot să simt, parțial, lucrurile care veneau peste mine. Zbaterea, acceptarea, durerea, depresia, veneau și plecau, au fost ani extrem de dureroși. Din păcate, recuperarea mea s-a prelungit foarte mult pentru că nu am găsit cele mai bune metode terapeutice și nici cei mai buni oameni care să mă ajute. Mi-a luat foarte mult timp să găsesc tehnicile potrivite care să mă ajute să pot să simt orice aș simți fără să mă doboare.
Acum realizez că durerea este legată atât de ce mi s-a întâmplat, un lucru de neimaginat, cât și de faptul că nu pot accepta că părinții mei nu m-au iubit suficient de mult să mă ocrotească sau să facă tot ce le stă în putere să mă ajute atunci când au observat că ceva este în neregulă cu mine. Toată viața am căutat dragostea și protecția lor, iar cu doi părinți încă acasă, m-am simțit toată viața abandonată, singură pe lume. Nu pot spune că i-am iertat și nu știu dacă îi pot ierta vreodată. Dureros este că nu pot să trăiesc cu asta asumat în fața părinților și a întregii lumi, familie extinsă sau prieteni. Oamenii fie nu vor să audă o astfel de mărturie, fie nu cred că așa ceva poate fi adevărat, mai ales că, în toate celelalte privințe, părinții mei par oameni de ispravă.
Transmit această mărturie pentru că simt nevoia de a scoate la lumină această parte din mine. Sper ca cei aflați în situații similare, care citesc poate aceste povești, să își găsească puterea și calea spre mai bine cât de repede posibil. Din păcate, anii de suferință, dureroși sau anesteziați cu alcool nu se mai întorc. Din fericire, viața poate fi mai frumoasă de atât, chiar dacă ani întregi, asta pare foarte greu de crezut.
PS: Îmi pare rău de anii prinși în durere și mi-ar plăcea ca cei traumatizați care citesc postările voastre să capete o speranță că pot face ceva pentru ei.
