Mama care m-a iubit.
Mama este un cuvânt atât de mare, deși e primul pe care puiul de om îl rostește. Nu știu dacă a fost primul pe care eu l-am rostit, dar știu către cine se duce când îl rostesc. Se duce în pământ. Niciodată nu i-am spus mamei mele „mama”. Nu simțeam asta și nu am învățat niciuna dintre noi să o spunem. Acum, adult, cu un copil cu ochi mari în suflet, încă nu înțeleg. Acum, cu toată psihoterapia și școala de psihoterapie, nu înțeleg. M-a născut un corp, dar nu l-am simțit decât atunci când mă lovea și fiecare lovitură mă trimitea mai departe. Celălalt corp a cărui moștenire genetică o port nu era acolo să mă prindă când cădeam lovită. Era și este un om drag, dar glasul lui îmi vizitează inima rar, la fel de rar mă prindea și când cădeam. Nu se iubeau nici măcar între ei, nu se iubesc nici acum, dar se învârt în veșnicia cercului lor de răni supra-infectate. Adultul de acum le dorește măcar speranța vindecării, copilul din suflet încă nu înțelege. Este în regulă micuțo, acum am eu grijă de tine! M-a învățat mama care m-a iubit.
Mama care m-a iubit, mama a cărei glas îl caut în fiecare cuvânt drag și simt că trăiesc într-o țară străină pentru că limba ei nu se mai aude aici. Mama a cărei miros îl caut în fiecare farfurie de zeamă, farfurie în care mă simt în siguranță. Mama a cărei atingere o caut pe fiecare suprafață caldă și în fiecare floare. Mama a cărei privire o caut în fiecare zi, o caut în tot ce e frumos și privesc cu uimirea copilului de odinioară, câtă frumusețe are viața. Mamă care m-ai iubit, ești în pământ, într-o zi o să ne întâlnim din nou în pământ. Până atunci, să fii liniștită, am eu grijă de micuța din sufletul meu, așa cum tu m-ai învățat.
