Zilele trecute am primit un mesaj de la un om cu totul special, care ocupă un loc aparte în sufletul meu. Îmi sugera să scriu câteva rânduri despre „rana abandonului” pe care am trăit-o cândva, demult, în jurul vârstei de 3 ani, susținând posibilul „efect curativ” pe care l-ar conține acest tip de „spovedanie”. Am acceptat provocarea, stimulată mai mult de „jocul contrariilor” ce s-a descătușat în interiorul meu, în mintea și în inima mea.
Omul contemporan nu are niciodată timp. El trăiește într-o permanentă alergătură. Dacă ar fi întrebați ce-și doresc de la viață, 99% dintre semenii noștri ar răspunde într-un glas: FERICIRE! Această cursă constantă spre fericire greu de definit ne îndepărtează continuu de o dispoziție calmă, de autoanaliză și introspecție, de adevăratele cerințe ale sinelui nostru.
Este extrem de greu să te întorci în timp și să cauți prin „biblioteca amintirilor”. Și nu în ultimul rând, e ciudat să te focusezi pe un eveniment pe care toată lumea îl numește „rană”, dar pe care tu îl percepi drept: șansă, noroc, binecuvântare.
Și acum povestea…
M-am născut în Hociungi, undeva între Buhuși și Roman. Așa rezultă din actul meu de naștere, eliberat cu 3 ani mai târziu decât anul nașterii.
Copilăria a fost liniștită și senină. De cele mai multe ori, memoria omului rămâne ancorată într-una din cele două extreme ale bivalenței sufletești: bucurie/durere. Cum nu-mi aduc aminte să fi traversat momente dramatice, concluzionez că am avut o copilărie fericită, într-o familie cu venituri decente și cu doi părinți total dedicați.
Primele amintiri întipărite sunt exclusiv din București. Rememorez, cu nostalgie, câteva dintre jucăriile ce-mi captau atenția: un urs (destul de măricel pentru acele vremuri) pe care l-am iubit foarte mult și două păpuși (una brunetă și una roșcată) care închideau și deschideau ochii (o noutate la timpul respectiv). Nu am uitat nici dorința fierbinte de a avea o bicicletă și faptul că a durat ceva până când năzuința mea s-a materializat. În rest, memoria îmi dezvăluie doar crâmpeie:
Mama care mă îmbrăca frumos, și mă pieptăna făcându-mi două codițe împletite care întotdeauna se împodobeau cu două funde mari și apretate.
Tata care se transforma într-un „căluț” tocmai bun de călărit pe covorul din cămăruța unde erau înghesuite o pianină, o canapea și un șifonier.
Conversațiile pe care le făceam pe la 4 anișori, privind prin grilajul balconașului de la etajul I, cu trecătorii de pe stradă întrebându-i: „Tanti/Nenea: Unde te duci?”, „Mergi la lucru?” sau „Ce mai faci?”.
Cele dintâi cuvinte sau fraze adaptate limbajului vârstei, când – extrem de serioasă – spuneam „molocomotivă” (locomotivă) sau „mă duc să apițesc” (ațipesc) și stârneam hohote de râs în jurul meu.
Ipostazele imitative pe care le preluam spontan, când o însoțeam pe mama la piață. În astfel de împrejurări, îmbrăcam costumul a două personaje: fie mă transformam instant în vânzător și strigam din toți rărunchii „Hai la catofii (cartofi), hai la catofii!”, fie preluam rolul gospodinei care se târguie la preț și, înainte ca mama să spună o vorbă, decretam „Prea scump, prea scump, domnule!”.
Iernile acelor ani când mă jucam singură printre nămeții din spatele blocului, afundându-mă în propriile urme lăsate prin omătul proaspăt așezat și visam cu ochii deschiși la tot felul de aventuri (mergeam cu tata deseori la cinematograf și vizionam filme precum: „Cavalerul Pardaillan”, „Winnetou” sau „Cei trei mușchetari”).
Drumurile spre grădiniță când în permanență cântam, mă împiedicam și cădeam, iar mama – grăbită să ajungă la serviciu – mă certa că sunt cu „capul în nori” și nu mă uit pe unde calc.
Și nu în ultimul rând, îmi amintesc de reacția supraemoțională (plângeam spontan) pe care o aveam când auzeam la radio partea I din „Sonata Lunii” de Ludwig van Beethoven.
Anii s-au perindat și după grădiniță am îmbrăcat uniforma de elev. Am intrat cu brio la școala de muzică (studiam pianul de la 6 ani). Pas cu pas, amintirile s-au fixat și au dăinuit prin alte „trăiri – experiențe” care, cumva, mi-au definit hobby-urile și meseria de o viață.
Nu am să uit nicicând fotbalul jucat cu băieții de pe strada copilăriei mele sau mai apoi, când ne-am mutat, tenacitate cu care băteam singură mingea de toți pereții sufrageriei.
Un alt detaliu fixat, de parcă ar fi fost ieri, este legat de pasiunea mea pentru lectură. Eram în stare să înmulțesc și să prelungesc vizitele la baie, numai cu scopul de a mai citi câteva pagini, „pe furate”, dintr-o carte ce-mi capta toată atenția.
Dar episoadele hotărâtoare în profesia mea sunt legate de prezența mamei. În clasele primare, cu mama alături, trebuia să studiez zilnic două-trei ore la pian. Legăturile ei cu muzica erau acelea ale unui om care iubește muzica și care un număr de ani a căutat în cazul bisericii. De altfel, visul ei (în ceea ce mă privește) era să ajung cântăreață de operă. Toată viața îi voi fi recunoscătoare pentru timpul dăruit cu generozitate și regularitate, în acei ani. Fără devotamentul său total, am certitudinea că punțile care mă leagă de Universul divin al muzicii nu ar fi fost la fel de trainice și rezistente.
Părea că nimic nu-mi poate tulbura copilăria sau adolescența, dar… una dintre trăsăturile specifice primilor ani de viață este curiozitatea. Nici acum nu știu ce resort intim, ce moment scris în stele sau ce semn al sorții și-au adus aportul și au determinat evenimentul. Într-o zi normală, ca oricare alta, fiind singură acasă, am început să cotrobăi prin sertarele bibliotecii. Și ce să vezi? În fața ochilor, adusă parcă de mâna destinului, mi-a apărut o fițuică pe care scria cu litere mari de tipar: ACT DE ADOPȚIE. Am simțit, am știut din prima clipă ce conține și nu pentru că aș fi avut capacități paranormale sau premoniții, ci pentru că după toate semnalele anterioare trimise de viață, am primit deodată un unic răspuns.
Vacanțele de vară erau un minunat prilej pentru părinții mei să mă ducă în vizită la Hociungi. Aici eram „protejata” tuturor, de la adulți și până la copii. Mă jucam toată ziua! Nu tu lecții, nu tu studiu la pian! Libertate deplină! Mă cățăram în toți pomii și mâncam fructe „ca sparta” (pere, mere dulci de vară, dude, zmeură) până ce reușeam să fac „pântecăraie”. Mai greu era cu drumul la toaletă, care era situată undeva în spatele casei, printre lanurile cu păpușoi (porumb). Mă plimbam prin sat, trăgeam la țintă cu arcul și eram nelipsită de la „expedițiile” de prin pădurile învecinate, la cules de ciuperci. Un vis, nu alta! Cu toate astea, mi-au rămas „agățate” în memorie câteva momente legate de vizitele mele la tanti Măndița, nenea Milu și cei patru veri: Luminița, Viorica, Petrică și Costel.
Era o seară friguroasă și stăteam toți strânși în bucătărioara modestă și sărăcăcioasă a căsuței din chirpici de la Hociungi. Lumina difuză a lămpii cu gaz și căldura molatecă degajată de soba cu lemne emanau o atmosferă nedefinită, nostalgică și liniștită. Într-un târziu – așa mi s-a părut mie, căci aveam o „foame de lup” – am fost întrebați ce vrem să mâncăm. Eu am dorit ouă. Nu de alta, dar peste zi zărisem în cotețul găinilor niște ouă proaspete. Pe un ton sec și destul de abrupt, tanti Măndița m-a anunțat că nu are aceste alimente. În loc să tac și să mănânc ceea ce era pentru toată lumea, m-am revoltat și am ripostat plângând „că ouă există, că le văzusem eu de dimineață”. O tăcere ușor tensionată ne-a învăluit pe toți. Momentul a fost repede depășit prin intervenția blândă și calmă a lui nenea Milu care a zis: „Fă-i copilului ouă, dacă vrea așa de mult”. Acum, peste ani, realizez că erau săraci și se descurcau greu, iar acele două ouă erau păstrate cu un scop bine chibzuit pe care îl știa numai gospodina casei.
Aveam aproape 9 ani când intempestiv, într-un februarie geros și ultrageneros cu omătul, am plecat cu tata în Moldova. Am mers cu trenul până la Roman, unde am ajuns pe întuneric. Nu cred că era foarte târziu (aproximativ ora 16.30), dar afară abia se mai zărea o geană de lumină. Începuse o ninsoare deasă care multiplica văzând cu ochii stratul de zăpadă. Bezna, vântul care se dezlănțuia și viscolul ce ne înconjura proiectau pentru mine un tablou destul de înfricoșător (de obicei, călătoria cu trenul era urmată de o alta cu rata- autobuz care leagă orașul cu satele învecinate). A existat o singură excepție, când traseul Roman-Hociungi a fost „biruit” cu… căruța de cai. Ineditul experienței mi-a rămas fixat în memorie, iar amintirea este păstrată în „sertarul clipelor fericite”. Trebuie cumva să ajungem la destinație și cum toate cursele (ratele) erau anulate, tata a hotărât să luăm un taxi. A găsit cu greu un șofer care s-a învoit să ne ducă, convins de banii promiși, dar și din povestea tatei despre evenimentul trist la care trebuia să ajungem. A fost o decizie înțeleaptă! Îmi aduc aminte și acum de senzația de totală protecție pe care am simțit-o când am plecat cu taxiul. Până l-am găsit pe acest om cumsecade înghețasem bocnă, iar în mașină era cald și bine. Părea că astrele s-au așezat, iar cei 21 km care despart Romanul de Hociungi reprezintă o provocare deja depășită. Dar nu a fost să fie așa! Vremea era din ce în ce mai câinoasă, iar viscolul s-a întețit încât nu se vedea nici la 30 cm în fața mașinii. Drumul pe care mergeam era o mare necunoscută. Rulam într-o lume fără contur, pe o șosea aproximativă, unde nu se zărea niciun indicator.
Într-un târziu, șoferul m-a anunțat că este convins că am depășit ”punctul țintă”. Ne-am întors, dar părea că am intrat într-o ”buclă a timpului” și ne învârtim în loc. Cum exista pericolul ca mașina să rămână fără benzină, ne-am oprit când am zărit prima ”scânteie călăuzitoare” undeva ”într-o imensitate albă”, scânteia care-i întărea tatălui meu convingerea că acolo este o locuință. Planul era simplu: ajungem la o casă, cerem voie să înnoptăm, iar a doua zi – pe lumină – găsim noi și Hociungul. Am părăsit taxiul cu părere de rău, am înfruntat Crivățul dezlănțuit și nămeții aproape cât mine de mari, târându-ne spre luminița dătătoare de speranță. Am ajuns epuizați și am bătut la ușă. Și….miracolul a avut loc! Sosisem exact la destinație. Deși era trecut de ora 22 lumânările de la capul celui plecat ardeau și lumina lor a fost călăuzitoare pentru noi … Atunci a fost pentru prima dată când m-am întâlnit cu moartea, dar nu am înțeles nimic. Eram doar un copil prostuț care atunci nu a priceput de ce tata nu a mers singur să-și ia ”la revedere” de la fratele său vitreg și mai ales, de ce a ținut să-l însoțesc la tristul eveniment.
Într-una din vacanțele mele la țară, a avut loc o întâmplare care mi-a generat un mic „dubiu existențial”. La noi toată lumea stă la poartă, povestesc și toată lumea își dă binețe schimbând două-trei vorbe. Este un obicei atât de minimal, care la oraș nu mai există și care generic se numește „comunicare”. Într-o zi, cum ne plimbam noi (Luminița, Costel și subsemnata) pe ulițele satului salutând fiecare persoană pe care o vedeam, o femeie ne-a oprit și ne-a „căutat de vorbă”. Și așa, „tam-nisam”, m-a întrebat direct pe care dintre cei doi cu care eram îl iubesc cel mai mult. În naivitatea și sinceritatea mea am răspuns fără pic de ezitare: „pe Costel”. Doar în acea zi îmi dăduse arcul cu săgeți, făcut de el special pentru mine, din crengi de arțar, sfoară și și smoală pentru vârful săgeților. Conversația a continuat și am fost atenționată, destul de abrupt, că trebuie să o iubesc și pe Luminița: „că doar și ea e sora ta!”. A urmat un moment în care parcă timpul s-a oprit în loc! O secundă, sau poate două, doar atât a durat! Femeia s-a corectat imediat și a zis „verișoara ta” (nici acum nu știu dacă a făcut-o sau nu special. Oricum nu are importanță). Vă dați seama, toată comunitatea știa un adevăr pe care doar eu, eroul principal, nu-l cunoșteam. Instinctiv am alungat informația din minte, dar ceva tot a rămas acolo agățat. Întorcându-mă în București, am tatonat terenul și am întrebat-o, după o vreme, pe mama: „Cum se face că m-am născut la Hociungi, când noi trăim și locuim în București?”. Mama m-a luat în brațe, s-a uitat fix în ochii mei și mi-a răspuns: „Eram în concediu acolo, când ai venit tu pe lume”.
Am făcut „marea descoperire” în jurul vârstei de 10 ani. Până atunci, Actul de Adopție fusese „tezaurizat” la mătușa mea (sora mamei) și abia de curând revenise la noi acasă. Când l-am deschis și i-am citit conținutul, am resimțit un oarecare șoc. Deși știam – undeva într-un „adânc abis” al sufletului meu – că așa stau lucrurile, nu-mi venea „să-mi cred ochilor”. Privirea s-a împăienjenit, au început instantaneu să curgă șiroaie de lacrimi și… ca orice copil disperat, am simțit nevoia acută să o am alături pe mama. Am pus mâna pe telefon (Slavă Domnului că exista acest dispozitiv, chiar dacă nu rivaliza cu celularul zilelor noastre!) și am sunat-o pe mama la serviciu. Într-un târziu, printre sughițuri am reușit cu greu să articulez: „De ce nu mi-ai spus că sunt un copil adoptat?”. Întrebarea a căzut ca un trăsnet! Nu știu cum au făcut, dragii de ei, dar amândoi erau lângă mine, în mai puțin de jumătate de oră. Adevărat „record olimpic”, ținând cont de distanțele parcurse între serviciu și acasă! Vorbindu-mi calm și blând m-am liniștit și mi-am „amorțit vigilența” cu o povestioară, care în acele vremuri putea fi chiar foarte convingătoare. Mi-au explicat cu o infinită răbdare că sistemul, dar și timpurile pe care le traversau, i-ar fi obligat (tata fiind ziarist) să-mi dovedească/certifice „origini sănătoase”. S-a apelat astfel la acest „truc”, pentru a fi validată și acceptată înscrierea mea la Școala de Muzică.
În mintea mea de copil, acest episod a avut un efect „cvasi artistic”. Nici nu se putea altfel! Involuntar m-am afiliat unei categorii „speciale”! Gândeam că sunt un copil „aparte”! Era evident că toți copiii au părinți biologici, dar nu oricine este adoptat. Și astfel, în imaginația mea, mi-am creat un „titlu de glorie” pe care, instinctiv, l-am păstrat în și pentru sufletul meu. Era marele secret!
Părinții erau liniștiți, credeau că m-au convins nu își mai făceau griji. Printr-un accept tacit al ambelor părți, evenimentele vieții s-au derulat pornind de la acest „adevăr”. Am crescut, am terminat Liceul de Muzică, apoi Conservatorul și imediat am ajuns profesor în instituția unde învățasem primii 12 ani.
Perioada studiilor nu a fost lipsită de greutăți. Regimul, care fusese chemat de ai mei drept „argument” pentru a mă proteja de „trauma abandonului”, s-a întors „ironic” împotriva noastră și… tata din ziarist a ajuns supraveghetor la salubritate. Veniturile au scăzut substanțial și de aici, tot felul de privațiuni. Abia în anul II de facultate, tata a fost reabilitat și a putut să revină la vechea și draga lui meserie. În tot acest răstimp, până ce viețile noastre s-au normalizat, părinții mei au făcut sacrificii enorme pentru a modela din mine un om adevărat. Mama, în dorința sa de a se concentra pe creșterea și educația mea, s-a supus deliberat iradierii într-un cabinet radiologic, numai pentru că programul de lucru era redus de la 8 la 6 ore. Nu a fost ușor și toate aceste eforturi am început să le conștientizez și să le apreciez cu fiecare zi care trecea. Mama și tata au renunțat la tot felul de plăceri (concedii, haine luxoase, ieșiri la spectacole sau la restaurante cu prietenii etc) ca să-mi ofere totul mie. Au strâns cu greu banii necesari și mi-au cumpărat (de-a lungul studiilor) 2 pianine și mai apoi 2 piane. Dragii de ei, nu mi-au lăsat proprietăți, bani, mașini, terenuri sau case de vacanță. Am moștenit, însă, ceva cu mult mai miraculos: două piane – pe care le iubesc enorm, deși sunt cam „obosite” – și o mare bibliotecă, ticsită cu sute de titluri. Conștientă fiind de dragostea și devotamentul lor am considerat că este firesc, ca o formă de constantă de recunoștință, să întorc măcar ceva din ceea ce mi s-a dăruit cu atâta generozitate. Așa că am hotărât ca toate câștigurile mele (salarii, pensii, onorarii etc) să fie folosite în familie.
O fi ciudat? Sau poate nu! Faptul că nu-mi amintesc momentul conversației când tema „Adopției” a fost clarificată cu „subiect și predicat”. Cunoscând în sinea mea acest „Adevăr”, de atâta timp, detaliile nu mai aveau nicio importanță. Emoțional, recepționarea frazei: „La Hociungi era multă sărăcie și acolo erau deja patru copii” (rostită de mama), nu m-a afectat cu nimic. Este de domeniul evidenței că – atunci când documentele au fost finalizate – nimeni nu putea să bănuiască „jocul destinului” și să-și imagineze că lipsurile se vor abate cândva și asupra noului meu cămin.
Oare ce resort interior m-a determinat atâta vreme să nu vorbesc despre „adopție”. Cred că am considerat tăcerea legată de acest „amănunt” a fi un act de decență, menit să protejeze „rănile” tuturor celor implicați. Așa că am călătorit de-a lungul anilor cu „pecetea adopției” adânc zăvorâtă în inima mea. Dar… cum „nicio crimă nu este perfectă”, sistemul ce mă învăluia a fost „deconspirat” înainte de finalul povestirii. Și cum „nimic nu este întâmplător”, nici locul și nici prilejul nu au fost lăsate la voia hazardului de „marele regizor” al vieților noastre. Astfel, la înmormântarea tatălui meu au venit pe lângă colegii lui de breaslă plus rudele noastre și câțiva muzicieni (prieteni, profesori, parteneri de scenă) din anturajul meu. La un moment dat, unul dintre colaboratorii mei a constatat cu uimire asemănarea fizică dintre mine și Costel. Fiind o fire băgăcioasă și extrem de curioasă s-a dus la vărul meu și l-a întrebat direct. Costel – posesorul unul temperament optimist și vesel – a devoalat totul într-o secundă, răspunzându-i cu o dezarmantă sinceritate: „Păi… cum să nu semănăm dacă S este sora mea!”. Abia după ce a închis gura și-a dat seama de consecințe, dar era prea târziu. „Vraja fusese deja destrămată!” Vorbărețul coleg m-a asigurat că „noutatea” aflată va rămâne „o știre” pe care o va păstra doar pentru sine. Știam că nu va fi așa și nu m-am înșelat! După puțin timp, „secretul cu pricina” a devenit cunoscut. „O clipă de sinceritate” (vorba cântecului) a fost declicul care a metamorfozat o taină, transformând-o într-un eveniment de notorietate publică.
Într-o „traumă colectivă” – chiar dacă grupul este reprezentat numai de entitatea „familie” – fiecare participant își trăiește partea sa de suferință. În povestea mea sunt cel puțin trei paliere principale, unde durerea își face simțită prezența:
- Părinții biologici, renunțând benevol la prâslea familiei, se mutilează conștient sufletește, investind astfel în plus valoarea viitoare a copilului. Acest gest, pentru o mamă, reprezintă sacrificiul suprem, dar și dovada celei mai mari iubiri. Cei doi au de depășit pe lângă povara amintirilor comune cu „piticul lor” și o serie de alte trăiri provocatoare. Un astfel de moment, ce poate genera o „săgetare a inimii”, are loc atunci când propriul tău copil ți se adresează cu apelativul „tanti/nenea” în loc de „mama/tata”.
- Părinții adoptivi sunt obligați să trăiască într-un perpetuu neadevăr în ideea protecției copilului. Pentru niște oameni onești structural – așa cum au fost părinții mei, care aveau un cult pentru adevăr – mistificarea realității a reprezentat un real coșmar.
- Copilul adoptat conștientizează durerea numai atunci când află adevărul. În funcție de context, rana poate avea gradații diferite. Însă, acesta este doar primul stadiu al traumei. Specialiștii susțin că în subconștient supraviețuiește o suferință mult mai profundă, care, la acest nivel, este cu mult mai greu de vindecat, iar pentru a o trata, ești obligat să pătrunzi cât mai adânc în noianul trăirilor tuturor „actorilor” implicați în „Actul de Adopție”.
Iubirea este o constantă a vieții, este sentimentul regenerator care ne guvernează sufletul. Deseori îmi revine în fața ochilor (ca un clișeu cinematografic) imaginea mamei când mă mângâia și mă săruta, iar eu – ca o „moară stricată” – o întrebam continuu: „Mă iubești?”, „Cât de mult mă iubești?”. Răspunsurile erau diverse, iar comparația la care se făcea trimitere era din ce în ce mai hiperbolizată. La început, mama – pentru a cuantifica sentimentul ce-mi era destinat – desena în aer o sferă. Cercul se mărea până se transforma în globul pământesc, pentru ca apoi, treptat, să cuprindă întregul univers. Dar sufletul meu tânjea, mereu și mereu, după tot mai mult. Abia acum încep să înțeleg de ce, tradusă în vorbe, iubirea nu era nicicând suficientă. Explicația – mai mult intuitivă, decât științifică, ar fi că „rana abandonului” a rămas cumva suspendată în subconștientul meu. Despărțirea de părinții biologici, cel al căror rod eram, a creat un fel de „vid sufletesc” care a generat, probabil, această neostenită sete de iubire.
Nu vreau să închei aceste rânduri fără a încerca să creionez o mică parte din trăirile ce mi-au însoțit sufletul pe parcursul prezentului demers. La început am fost stimulată mai mult de ideea că un astfel de exercițiu – împărtășit foii de hârtie – ajută, limpezește gândurile și decantează emoțiile. Nu-mi este foarte clar dacă faptele stau chiar așa, dar pot confirma – fără urmă de tăgadă – că nu a fost deloc ușor! În aceste zile, când mintea a început să scormonească prin memorie, s-a produs o bulversare interioară, ce a avut drept efect un „raliu” al gândurilor printre „nălucile” trecutului. Fiecare cuvânt scris a fost însoțit de credința și speranța că eventualii cititori ai acestor rânduri se vor „îmbogăți emoțional” și vor concluziona (alături de mine) că, uneori în viață, „lucrurile nu sunt ce par a fi…”.
Omul este într-o eternă căutare a fericirii. Tot ceea ce avem pe acest pământ este volatil, vremelnic și iluzoriu, indiferent de postura în care ne aflăm: aceea de a abandona sau de a fi abandonați. Ambele ipostaze le alternăm în permanență cu: membri din familie, prieteni, sentimente, gânduri, locuri, lucruri… Năzuința noastră spre desăvârșire se află – fie că vrem sau nu, fie că acceptăm sau nu – sub „cheia abandonului”. Ideea de abandon exprimă, pe lângă semnificația deja înrădăcinată, o mulțime de nuanțe. „A te abandona lui Dumnezeu” este idealul pe care speră să-l atingă orice muritor, iar împlinirea supremă a sufletului omenesc se rezumă la realizarea unei fuziuni totale, în iubire, cu Tatăl și întreaga Sa creație.
Dedic prezentele „trăiri subiective” omului care m-a incitat să fac această „călătorie”. Produsul rezultat, un „exponat” provenit și făcut direct din inima mea, îl donez Muzeului Abandonului, pentru a fi expus într-una din minunatele sale săli cu „amintiri vivante”.
Vă îmbrățișez pe toți cu infinită iubire,
S.I.R.
