Mi-am amintit că am luat parte la un program de voluntariat cu o echipă de irlandezi la orfelinatul de la Grădinari, în 1995.
Am niște amintiri!
La orfelinatul de la Grădinari mergeam zilnic cu trenul din gara Basarab.
Voluntarele irlandeze, majoritatea foarte tinere, cumpărau pâine caldă și banane de la chioșcurile de lângă gară.
Deși colaborarea mea a însemnat facilitarea comunicării cu angajații instituției, am lucrat alături de voluntare, cu copiii, în secția cu copiii cu grad mare și foarte mare de handicap. Trei exemple: Adrian, în scaun cu rotile, tetraplegie spastică și incapacitate de comunicare verbală. Vârstă aproximativă: 10 ani. Mare iubitor de desene animate. Bucuria de pe fața lui când urma acest program era sfâșietoare. Mai mergea și la bazinul cu mingiuțe..
Ionuț, 7 ani, corpul unui copil de 2 ani, scheletic, doar ochi recunoscători pentru banana pasată și dată răbdător cu lingurița de una din voluntare.
Dimineața, îngrijitoarele scoteau copiii pe hol, pe ciment, îi așezau cum se putea pe olițe. Dacă se scăpau pe ei se enervau și îi trânteau de ciudă pe ciment. Pe Ionuț l-a trântit de s-au auzit oasele pârâind. Am sărit la îngrijitoare urlând, mi-a venit să o strâng de gât. Am fugit la directoare să o reclam, dar ce naivitate, că nu s-a întâmplat nimic.
Pe tânărul obnubilat de 18 ani din scaunul cu rotile nu îmi amintesc cum îl chema. Era cu brațele legate de scaun pentru că își mânca, la propriu, hainele de pe el.
În toată perioada de câteva luni petrecută în acel program, micul dejun al copiilor consta în pâine înmuiată în lapte cald într-o oală mare și împărțită în căni de metal. În secția respectivă niciun copil nu se putea hrăni singur. Toți sufereau de tetraplegie plastică și de multe alte boli rele. O fetiță avea lipsă o emisferă cerebrală.
Am ieșit mai devreme din program din motive personale…
Era iadul pe pământ.
Era șocant să observi contrastul de atitudine față de copii dintre personalul angajat și voluntari.
