Mi-a fost foarte greu să îmi adun gândurile și să le aștern aici.
M-am născut într-un cătun din Județul Sălaj, îmi amintesc și acum că aveam un gard din crengi, o casă veche și întunecoasă, o livadă plină de meri și stăteam aproape de o apă unde ne duceau părinții la scăldat.
Apoi îmi amintesc o doamnă, că mă pune într-un pătuț și ridică marginea pătuțului. În jur erau mai multe pătuțuri și toate cu copii în ele. Îmi amintesc și azi salopeta pe care o aveam pe mine și cum femeia iese pe ușă. Nu a vorbit nimic cu mine, doar m-am îmbrăcat și a plecat.
Îmi amintesc vopseaua sărită de pe marginile gratiilor de fier ale patului și pereții albi-gălbui. Apoi îmi amintesc cum am mers într-o altă clădire, cu paturi normale, cu mulți copii și o teracotă mare lângă care era patul meu. Lângă patul meu era patul surorii mele mai mici, care venea noaptea la mine în pat după ce își uda patul. Îmi amintesc căldura insuportabilă a teracotei și setea și gâtul uscat din timpul nopții, gălăgia și întunericul de acolo și frica de a deranja îngrijitoarele. Aveam o singură îngrijitoare bună, îi spuneam „mămuca”, așa îi spuneau propriii ei copii ei când veneau pe la ea după școală.
Îmi amintesc că dacă nu mâncam tot, veneau copiii mai mari să mănânce ce rămâne. Eu îi păstram fratelui meu mai mare mâncare (coji de pâine). Că el trebuia să se facă mare să ne scoată de acolo.
Îmi amintesc o singură vizită, de la tata. A făcut scandal că ne-au tăiat părul blond și creț care încadra perfect ochii albaștri-verzui.
Iar de aici încep să am doar fracțiuni.
Se apropia Crăciunul și a venit o doamnă și mi-a luat sora de lângă mine. A fost primul strigăt de ajutor și prima tresărire pe care o simt. Mi-a luat totul în gălăgia și în întunericul ăla.
Sora mai mare rar putea să vină la noi, fratele venea doar să mănânce, iar cel mai mic era la „leagăn”.
Și doamna mi-a promis că se întoarce și după mine. Și a venit o primăvară mai târziu. A venit și m-a dus la ea, m-a dus la părinții ei și apoi m-a adus înapoi. Și iar m-a dus la ea, și iar la părinții ei și apoi în vizită la prietenii ei.
Și m-am jucat cu ei, și am cutreierat toată casa, și am râs și am fost fericită. Pe când să mergem acasă a fost prima dată când nu am vrut să plec. Eram obișnuită cu du-te-vino și știam că oaza de liniște nu e definitivă și că mă întorc la cămin. Eram resemnată că acolo e casa mea.
„Eu nu mai plec de aici, îmi doresc să îmi fiți voi părinți, eu nu am părinți”, am spus toate acestea cu un tremur în glas și m-am lipit de piciorul gazdei. Era momentul meu să fiu curajoasă și să cer și eu ceva.
Ei, uitându-se unul la altul au spus: lasă-o aici, și mâine mergem la Cehu și îi prelungim șederea.
Și am rămas. Și am rămas. De câte ori spunea el că merge la Cehu tresăream, așteptam momentul să mă ducă înapoi.
Ea era foarte bolnavă și plângea mult. Nu am înțeles de ce plânge și îmi spunea că plânge de bucurie că sunt eu acolo.
Au venit sărbătorile pascale, am fost în vizită la rudele lor, m-au prezentat ca fiind fiica lor. Toți erau confuzi și credeau că e o glumă, cu excepția bunicii „materne”: „eu să nu știu că duceți fătuca asta înapoi nu mai călcați”.
Apoi a venit ziua mea, apoi am început grădinița când la sfârșitul programului îmi lungeam gâtul ca o girafă să o văd pe ea și chipul ei blând. Apoi a fost Crăciunul și l-au adus pe fratele meu în vizită, dar ea fiind așa bolnavă s-a temut să îl aducă și pe el definitiv. Și se temea și de legănatul lui noaptea și de faptul că nu putea să îl liniștească cu toată îmbrățișarea și iubirea ei.
Apoi ea a rămas fără serviciu, dar nu a dat înapoi, am început școala, apoi liceul, facultatea.
Și au trecut anii și nu îmi amintesc când mi-au devenit părinți, când am devenit parte din ei, nu îmi amintesc cum s-a întâmplat totul, când am început să îi iubesc și mai ales așa tare, dar îmi amintesc că m-au iubit din prima zi și că niciodată nu au acceptat ideea că nu sunt a lor. Sunt a lor întru totul, am fost și o să fiu.
Îmi amintesc cum mă veghea mama noaptea, cum eram lumina ochilor lui tata, cum am fost totul și încă sunt. Cum niciodată nu au spus nimic rău despre părinții biologici, nici despre frați, nici despre situație.
Cum m-au învățat să mă rog pentru ei, să fie ocrotiți și cum în continuare mă dojenesc dacă nu vorbesc cu frații mei din lipsă de timp.
La mine toate amintirile sunt fracțiuni, ca un film care se întrerupe, însă niciodată nu am putut să intru în curtea unei case de copii. Simt o neputință care se vindecă abia acum când văd ce eforturi se fac ca toți copiii să ajungă în familii.
Am fost 7 frați, 2 adopții în România, 2 adopții internaționale și doi rămăși în centru până la vârsta legală, o soră despre care nu știm nimic. Eu am fost înfiată la 4 ani și jumătate.
Cu stângăcie și drag,
Anonim.
