Nu am găsit hârtia primită în 97 la final de liceu ca elev instituționalizat în casa de copii însă am decis să vorbesc despre aceste persoane, o să înțelegeți motivul.
Pe scurt începutul e al unui copil născut într-o familie măcinată de multe lucruri, comunismul care i-a forțat să se mute pe bunici și părinți între patru țăruși în câmp liber pentru a face loc unui baraj ce urma să lumineze patria, și asta în luna august ‘56, la 100 km distanță de locul unde s-au născut.
Apoi alcoolismul, care din păcate este o traumă națională, cutumele vremii în care femeia nu putea să divorțeze foarte ușor (de rușine) suportând torturi nesfârșite. Așa m-am trezit în a doua lună de școală a clasei a l-a într-un loc nefiresc, rece și brutal, o casă de copii plină ochi, cu câte 42 de elevi în clasă și cu o ordine de până la litera F, adică, unu A, unu B, ș.a.m.d. A fost prima dată când am simțit „produsele” fabricate în România pe propriul corp, un instrument de cauciuc rotund, plin, care avea rolul de a ordona și menține ordinea. În cameră eram 60 de copii sau 80, eu aveam patul cu nr. 12, iar ca să îl găsesc repede îl murdăream la picior discret cu cretă. Un episod de atunci care mi-a rămas în minte este momentul în care o „trupă” de băieți mai mari, stăpâni pe dormitor din ordinul educatorului de serviciu și cu o unealtă adecvată (o curea de piele), au început să ne bată la întâmplare. Dacă plângeai, luai bătaie ca să taci. Au ajuns și la mine, au lovit de trei ori, nu am schițat niciun gest, răspunsul lor, „ăsta doarme dus”.
Prin urmare fugeam, săream gardul, făceam găuri în gard și ajungeam acasă. Casa era întunecoasă, rece, neprimitoare. Cu un accentuat miros specific de alcool, însă, era acasă.
Tata se întorcea târziu de la muncă, moment în care intram sub patul din casă, pe o podea specifică caselor de la țară lipite cu lut și bălegar. Și acum simt mirosul specific și frica a ce urma să vină. Mereu-mereu-mereu, se lăsa cu bătaie. Apoi, a doua zi, mergeam la casa de copii. Acolo educatorul, un domn Iordache, mă păsuia și nu mă pedepsea, probabil văzând că sunt deja vânăt.
Doi ani i-am petrecut acolo. Era septembrie când am ieșit în pauza de joacă de la ora 16, pauză care ținea jumătate de oră, am mers într-un loc izolat să mă dau în leagăn în curtea școlii. Din nou băieții mari și-au găsit un copil pe care să îl bată, și după au decis să mă bage într-un container metalic în care mocnea gunoiul și apoi să tragă oblonul greu peste. Nu am reușit să ridic oblonul, însă am descoperit gaura dreptunghiulară mică din partea cealaltă. Am ieșit, am alergat la educator și i-am zis ce am pățit. Răspunsul lui a fost: „ce să îți fac?!”. Au fost ultimele cuvinte auzite în acea casă de copii. Am fugit, însă nu acasă. Am fugit departe, undeva unde habar nu aveam unde, pe trenuri, prin gări și am ajuns într-un final la Vaslui, apoi la Bârlad. Acolo casă de copii diferită, cu psiholog și mixtă, nu doar cu băieți. Însă, se simțea și aici limbajul specific al trupului, vorba și legănatul specific. Însă era altceva.
Aici intervin personajele din fotografii. Concomitent cu revoluția acești oameni au hotărât să facă ceva pentru copii din România ucisă de comunism. Familia Inge și Vilm Schidler, oameni cu un suflet enorm cărora multe generații de copii le datorează amintiri frumoase. Unii dintre noi, datorită implicării lor în societatea românească respectiv în activitatea caselor de copii, am avut parte de o altă viață. Vă puteți imagina pijamalele copilăriei de astăzi că fiind hainele noastre bune din timpul zilei? Peria la wc care rezista fix cât stăteau ei, colacul și hârtia igienică. Când veneau de Paște, noi să cântăm festiv „o tannenbaum”. S-au zbătut acești oameni ca noi, copii pe care această țară nu i-a dorit, să meargă în familii. S-au luptat sa nimerim în familii germane. Au avut discuții cu Iliescu și au apelat la Gerhard Schröder ca să înlesnească aceste lucruri.
Timpul a trecut, am făcut cele opt clase cu un salt de la limba rusă la limba germană, apoi liceul. Patru ani de „independență”, însă a venit momentul când am terminat. Urma să iau ultimul „barem”, o butelie goală, un aragaz, haine și încălțăminte de iarnă, și bani suficienți pentru plata chiriei unei locuințe.
Unde să pleci? Unde să apuci? Am revenit în punctul în care plecam bătut de la casa de copii, adică acasă.
Nu am rezistat mult acasă. Anii trecuseră peste tatăl rămas văduv însă nedespărțit de viciile care l-au văduvit . Am plecat în armată, apoi m-am reîntors.
Într-o zi, era primăvară, am primit o scrisoare în care doi bătrâni germani mă întrebau cum îmi merge și dacă mă descurc. Fără să-mi fie părinți, rude, consăteni, concetățeni. Cu inima strânsă am scris că e bine, deși, nu era. Lucram zi-lumină într-o moară, fără hrană, fără odihnă.
Mi-au scris ca în concediu să merg la ei în vizită și că plătesc ei biletul. Ok, cui nu-i place să vadă Germania pe banul altuia?…
Am mers, iar aici s-a întâmplat ce a fost să fie. Mi-au explicat cât de greu le-a fost să găsească adresa la care locuiam cu tatăl meu și că regretă că nu am continuat studiile, respectiv să fac o facultate. Din punctul lor de vedere aș fi fost un altfel de copil.
Am ajuns la un consens în care eu să fac o facultate cu specific medical, iar ei mi-au asigurat un loc de muncă constant în Germania la o firmă de prestigiu. Ca să mă finanțez, munceam 2 luni pe an în Germania pentru a putea plăti facultatea. În rest eram în România, deja începusem să cumpăr pământ, să construiesc o casă împreună cu soția mea cu care mă știu din a doua săptămână de liceu.
Între timp a venit și copilul care poartă numele ei (al doamnei din Germania), Inge (înger), am terminat facultatea, din anul doi de studiu lucrez fix în același loc unde am fost primit în practică. Tatăl meu a murit sufocat de propriile vicii, un cancer pulmonar sever dobândit prin fumat. Părinții adevărați, cei care au întins atât mana cât și sufletul lor unor copii ai nimănui, s-au stins în lacrimile câtorva sute bune de copii cărora le-au fost alinare.
Astăzi, datorită lor încerc să fac și eu la rându-mi ceva, să fiu de folos aici într-o Românie care seamănă tot mai mult cu o imensă casă de copii.
Cartea mea de vizită este pagina de Facebook – Pentru oameni mâna în mâna -. De ce așa? Pentru ca asociația care se ocupă de casa de copii a familiei Schindler se numea “Hand în hand”. Eu am adăugat -Pentru oameni-. Pentru că și cei săraci și cu diverse probleme, sunt, oameni.
Mâine pe 9 noiembrie este ziua mea, de cele mai multe ori refuz să mă bucur pentru că nu mi-a fost bine.
Însă mâine la ora 8 are loc o operație de extirpare carcerom (o tumoră) de pe fața unui consătean, respins de cei mulți, însă care a regăsit încredere în mine, și pentru care am depus eforturi destul de mari că să poată fi operat, împreună cu prietenii și colegii mei implicându-ne, acesta fiind un caz social.
Pe viitor aș vrea să înființez o asociație a foștilor elevi din casele de copii, care să aibă rolul de a îmbunătăți calitatea serviciilor oferite în centrele de plasament, pentru a fi noi înșine repere pentru copii care nu își găsesc drumul. Însă acest lucru se poate face doar împreună cu alți foști elevi care înțeleg în ce se bagă.
Mulțumesc frumos profesorilor care au făcut tot posibilul să ne suplinească părinții, femeilor care deserveau tot soiul de activități și care au avut de suferit de pe urma noastră, tuturor celor care cu implicare au înfiat cate un copil al nimănui, tuturor celor care au luat acasă cate un copil fără a-l înfia, doar pentru a-i arata bunătatea.
Deșii am scris mult, aș putea scrie de un milion de ori mai mult și mai multe, însă cui îi pasă de chinurile unor copii ai nimănui?
