„De-a mama” de Ana Vlad

DETALII TEHNICE

Descriere

Mama care m-a iubit.

1

 

se întinde o pătură mare – casa – pe iarbă

sub salcie, la umbră

în casă sunt de toate căni farfuriuțe copii

din grădina din jur se culege de mâncare

păpădii iarbă frunze de salcie

se rup mărunt

se pun pe farfuriuțe

și se dau la toți din casă să mănânce

în căni se pune apă din bălți

cipri de la zece e tata

și e mereu ocupat și absent

se dă cu bicicleta în jurul blocului

sau joacă fotbal cu alți băieți

nu-i place să fie tata dar acceptă pentru că suntem mulți

și oricum nu are nimic de făcut

ceilalți copii din bloc sunt copiii

iar eu sunt mereu mama

și am unghiile făcute cu petale de mărăriță

 

 

2

 

într-o zi mi te-am închipuit și în închipuirea mea ți-am făcut mâini picioare așa cum are orice om cap ochi și gură umeri genunchi glezne am pus pe tine o rochie albă cu floricele albastre și-apoi aproape fără să bag de seamă m-am vârât în pântecele tău

în ziua următoare mi-am dat seama că am greșit uitasem să-ți închipui o inimă dar era deja prea târziu așa că am rămas acolo închipuindu-mi-te în continuare

am reușit să mi te închipui câteva luni bune puteam chiar să jur că exiști cu adevărat îți auzeam glasul bătăile inimii pe care uitasem să ți-o închipui pașii râsul și mai ales plânsul

într-o zi mi-am închipuit că te-am privit în ochi am întins mâna și te-am atins

apoi

ca dovadă că ai fost doar o iluzie

ai dispărut

 

3

 

vara

la etajul cinci era mereu soare

tata avea miere de albine într-un tub ca de pastă de dinți

mama făcea de mâncare

alerga să răspundă când suna telefonul

și îmi spunea povestea cu somnorilă-pui-de-somn

seara

bunica venea pe al noi o dată pe săptămână și aducea bujori

din grădină

iarna

la etajul cinci era mereu soare

tata lega sania cu o funie groasă mă suia pe ea și alerga ca nebunul

râzând

prin zăpadă

mama făcea de mâncare

alerga când suna telefonul

avea grijă să port mereu ilic și papuci

și îmi spunea povestea cu somnorilă-pui-de-somn

seara

bunica, iarna, nu prea venea pe la noi

și uneori

între anotimpuri

timpul se făcea nod și-atunci

la etajul cinci era întuneric beznă

mama, tata și bunica dispăreau

în camera mică pândea un urs rău

după dulap se ascundea un asasin cu pălărie

bețivul de pe treptele grădiniței mă apuca de gleznă

iar eu, paralizată de frică, îmi lipeam urechea de ușă și așteptam 

să te întorci

 

4

 

andrei era un băiat înalt tăcut rușinos

iar eu eram destul de mare să nu mă holbez la el atunci când

aveam să aflu că

mama lui nu e mama lui și

tatăl lui nu e tatăl lui

m-am holbat doar la mine și m-am întrebat oare cum e

să nu știi că mama ta nu e mama ta

și tatăl tău nu e tatăl tău

cum e să ai niște străini drept părinți

și niște părinți drept străini

și mi-am spus ce bine

ce bine că eu nu sunt așa

 

5

 

tai cu cuțitul

înveliș după înveliș

te doare?

ai o mie de straturi

o mie de inimi

o mie de iaduri

și-mi pare că mă faci să plâng

unde ți-e miezul?

ești ca o ceapă

cu inima iute

și albă

 

6

 

și-apoi, ca orice înger decăzut, am făcut tot posibilul să te distrug numai că tu erai deja în iad

aveai o bluză galbenă cu floricele verzi și o fustă verde o masă sub care nu era linoleu și un bărbat

copilul ți se juca sub masă pe betonul plin de pete galben-verzui și afla adevăruri pe care niciun copil nu ar trebui să le afle

adevăruri înghesuite sub preș putrezite și bâzâite de muște grase

pe care tu le alungai cu gesturi repezi făcute din mâna cu antebrațul umflat și vânăt dar pe care bărbatul nu te lăsa să le uiți ridicând mereu colțul preșului și lăsând duhoarea galben-verzuie a păcatului să inunde tot

dar tu deschideai larg fereastra timpul trecea copiii creșteau păcatele se subțiau

și-apoi, ca orice dumnezeu repus în drepturi, ai făcut tot posibilul să mă salvezi

 

7

 

fugi de mine de la începutul timpului și

încă nu te-ai oprit

cu cât te chem cu-atât mai mult tu

fugi

te izbești de zidurile pe care tu

singură le-ai ridicat între noi

te ridici și

scurmi cu unghiile muști

din piatră dai cu picioarele până

se dărâmă și

fugi iar

uneori arunci în mine cu

pietre oameni frici

apoi o iei de la capăt și

construiești alte ziduri nu știu

cum de n-ai observat până acum

că mereu în

fuga ta de mine

ești prinsă între ele

 

8

 

într-o zi cipri s-a mutat din bloc au cărat mobila cu tir-ul pe care îl conducea taică-său și de atunci nu l-am mai văzut

am devenit o familie incompletă și disfuncțională marcată de certuri angoase și depresie

începusem să nu mai avem loc în casă și o auzeam din ce în ce mai des pe mama cu cinci copii din blocul vecin urlând și făcând-o pe fiica ei cea mare curvă

în timp ce copiii mai mici începuseră să plece de pe pătură și să se joace de-a altceva

și deși culegeam în continuare din grădină păpădii iarbă și frunze de salcie le rupeam mărunt le puneam pe farfuriuțe și le dădeam celor din casă să mănânce

după plecarea lui cipri, nimic nu a mai fost la fel

 

 

9

 

dacă n-ai simțit singurătatea strecurându-ți-se prin vene posedându-te cu aerul ei suav de mireasă tânără dacă nu te-ai uitat niciodată în jur și nu i-ai văzut pe toți plecând dacă ai vrut să spui și n-ai avut cui dacă ai vrut să fugi și n-ai avut unde dacă ai stat pe loc și ai auzit-o curgându-ți prin vene șșșșșșșșșșșș șșșșșșșșșșșș șșșșșșșșșșșș până când ai devenit dependent și ai început să o cauți și să o dorești precum un narcoman drogul preferat atunci taci

10

 

știi ce e dorul?

am văzut o femeie cu ochi albaștri

și cordonul ombilical a zvâcnit ca o parâmă trasă de ancoră

în adâncuri

trăgându-mă după el de fiecare dată

tot mai adânc

ce sunt astea?

prostii scrise de dor

îmi înmoi penița în amar și scriu

despre ancore parâme și adâncuri

în care ți-e frică să te uiți

 

 

11

 

într-o zi, niște copii au dat cu pietre și au spart ouăle din cuibul unor lebede

tatăl-lebădă a plecat, iar mama-lebădă a rămas lângă ouăle zdrobite și a plâns

până a murit

tu cum de mai trăiești?

 

 

 

12

 

îmi imaginez că ești o făptură

supranaturală o sânziană prinsă

în mrejele unui muritor la solstițiu

te despoi dansezi drăcește prin

trifoiul înflorit sub luna

amară ca fierea dansezi

preț de o aducere aminte apoi

te îmbraci și fugi în casă unde

te așteaptă bărbatul

și copiii

și uiți

 

13

 

povestea noastră e ca o emisiune de televiziune la oră de maximă audiență la care se uită gospodinele în timp ce fac ciorbă de perișoare și tocană de ciuperci

în capoatele lor înflorate cu coafurile lor ieșite din uz cu oja lor sărită de pe unghii

uneori pierd esențialul pentru că trebuie să amestece în oală chiar atunci și nu văd cum mă urc în mașină și alerg la tine moartă de dor cu o bromelia în mână și-ți spun

[revenim după publicitate]

și nu înțeleg de ce tu ești stânjenită și nu înțeleg de ce eu sunt aproape răzbunată

de ce perișoarele s-au destrămat în ciorbă și

tocana de ciuperci s-a prins de fundul oalei atât de dramatic încât spun

[emisiunile astea au devenit din ce în ce mai proaste, nu mai înțeleg nimic din ele]

căci să mă dai să mă uiți și să nu mă mai cauți niciodată nu e un final fericit care să merite maxima audiență a gospodinelor cărora nu le-a ieșit mâncarea deși au amestecat în ea la timp

 

 

14

 

iarna ne luam săniile și

patinele și

uitând de casa de sub salcie eram

eschimoși înțurțurați cu obraji de mere

coapte ridicam cazemate și

ne împrieteneam cu

ioana de la blocul vecin și

cipri nu mai era tata eu

nu mai eram mama copiii

nu mai erau ai noștri ceea ce

era bine căci uneori eram

bolnavi

 

 

15

 

la spital era totul alb

alb ca o iarnă nesfârșită

în care mâncam țurțuri și zăpadă

în loc de păpădii, iarbă și frunze

undeva cineva vorbea

mama plângea

tata se împotrivea

apoi se făcea noapte

acasă era totul la fel

la fel ca înainte de boala

în care mâncasem țurțuri și zăpadă

în loc de frunze, iarbă și păpădii

cineva mă ținea în brațe

și îmi dădea să beau un lichid alburiu

făcut poate tot din țurțuri și zăpadă

cineva mă mângâia pe frunte și mă întreba ceva

iar eu răspundeam am visat că e totul alb

alb ca o iarnă nesfârșită

în care mănânc țurțuri și zăpadă

și mă îmbolnăvesc așa de rău

că mama plânge și tata se împotrivește

așa că de-acum înainte

o să mănânc doar frunze, păpădii și iarbă

să nu se mai facă niciodată noapte

în mama

și tata

 

 

 

16

 

sertarul cu ață și ac e plin de hârtii

aruncate acolo unele peste altele

de-a valma

cu scrisuri repezi și învolburate

în graba ta de-a scăpa de cuvinte

în grabă

sertarul e al unei mese vechi

puse lângă fereastră

poate e chiar masa sub care nu era linoleu

sau poate alta

când simți că dau năvală cuvintele

smulgi scaunul de lângă sobă

deschizi sertarul

cauți creionul bont

te înțepi în ac

te înfășori în ață

dai perdeaua la o parte să intre lumina

și lepezi cuvintele pe foaia netedă și îngălbenită

devreme

apoi o arunci

fără nici un cuvânt

în sertarul cu ac și ață

 

 

 

17

 

când ploua stăteam în casă și visam oi cu lână moale în care să ne cuibărim când s-o lăsa întunericul salcia plângea în grădina din fața blocului tristă și părăsită banca pe care de obicei stăteau babele mustea uimită iar bara de fier pe care făceam echilibristică era albastră. știai?

 

 

 

 

18

bărbatul voia o droiaie de copii

care să-l caute prin buzunare când vine de la muncă

ce ne-ai adus, ce ne-ai adus

el să-i ia în brațe pe toți

apoi să le dea din buzunarele lui lumea întreagă

femeia visa o viață curată

o casă curată

o slujbă curată

și copii curați

după ce și-au spulberat singuri visurile

au apelat la un plan B

cu două variante de răspuns

B1

uneori oamenii fac copii din greșeală

uneori, când oamenii fac copii din greșeală

violeta o ține pe dana în brațe

se uită urât la neamurile înstărite care vor să îi ia sora pentru că și-au spulberat singure visurile

și spune danamea

B2

orfelinatul din vârful dealului găzduiește copii de toate vârstele

lăsați acolo de mamele lor care visează la o viață mai bună

orfelinatul din vârful dealului are programe de adopție pentru toți tinerii care și-au spulberat singuri visurile

și bebeluși tăcuți și grăsuți, părăsiți de curând de mamele lor

ce bucurie!

19

 

omul rău să fie bun

leneșul să fie harnic

bolnavul să fie sănătos

săracul să fie bogat

familia să colcăie de viermi pe dinăuntru și să sclipească frumos pe dinafară

religia să fie mai presus de orice

diversitatea să fie doar un cuvânt în dicționar

vicioșii să fie marginalizați

bolnavii să fie îndepărtați

femeile nemăritate să-și abandoneze copiii născuți în păcat

amin

20

 

noaptea

totul se petrecea absolut firesc

mă dezintegram încet și complet

în particule infinitezimale de praf cosmic

și o luam de la capăt – știi,

eu nu mă puteam naște decât din tine –

și pentru că nu te găseam niciodată

mi te închipuiam iar

și iar

și iar

până când se făcea dimineață

și mă recompuneam la loc

în copilul căruia îi lipsea mereu ceva

21

 

din inimă ți s-a prelins într-o zi

un fir de ață care s-a întrupat într-o rochiță verde

cu care mă îmbrăca mama dimineața

când ne țineam de mâini și cântam

apoi beam ceai

apoi găseam firul de unde începea rochița și trăgeam tare de el

apoi mama spunea nu trage, că se deșiră

apoi plecam cu tata și pe drum ne opream și ne uitam în vitrina blănăriei

unde era o scorbură în care locuia o vulpe împăiată

care ținea în labă un ac mare de cojocărie și cosea

apoi vedeam în scorbură o mogâldeață din blană

despre care tata îmi spusese că e puiul vulpii

apoi trăgeam atât de tare de firul de unde începea rochița

că începea să ți se deșire inima

22

 

apoi n-a mai fost de-ajuns

așa că am luat foarfeca

și-am tăiat

prima a fost rochița verde

mama m-a certat și m-a întrebat de ce am tăiat-o

era urâtă mama

așa cum mă certa

de aceea n-am mai tăiat rochițe

îmi tăiam doar părul

în speranța că într-o zi

voi reuși să tai

firele cu care sunt legată

de tine

23

 

povestea se termină în fiecare

seară și începe în fiecare

dimineață mereu la fel mama

se trezește când afară e

încă întuneric se

ridică din pat și

iese în curte la fântână scoate

apă ia cu cana din găleată și toarnă

la rădăcina unui ciot din care

nu iese niciodată

nimic se duce apoi înăuntru și

își trezește pe rând copiii se

uită la ei se

uită la ea și

uită

24

 

ai auzit ce a făcut ioana?

(odată am făcut o cazemată de zăpadă împreună: ioana, diana de la unu și eu/ nu aveam mai mult de opt-nouă ani/ era o zi obișnuită, se înserase deja, iar zăpada ne ajungea până la genunchi/ așa erau iernile atunci/ cartierul sclipea alb, iar cele câteva mașini ale anilor ’80 hibernau acoperite de zăpadă în parcarea încăpătoare sau de-a lungul trotuarelor, ca niște urși mari și albi/ nu știu dacă s-a luat curentul în seara aia, deși era o seară obișnuită, iar în serile obișnuite se lua mereu curentul/ albul zăpezii și bucuria nostră în timp ce construiam fortificația în capătul aleii din fața blocului ne-au făcut să pierdem noțiunea timpului și să ignorăm orice altceva s-ar fi întâmplat în jurul nostru/ am construit cazemata, trebuie că a durat ore, apoi ne-am bulgărit, unele de o parte, altele de cealaltă parte a ei/ până atunci n-o văzusem pe ioana râzând așa/ mai târziu, când tatăl ioanei a venit și a luat-o pe ioana în casă, seara obișnuită s-a așezat, albă, într-un colț)

ioana a murit

25

 

adulmec oamenii care au tendința să fugă

îi pândesc și îi prind în mrejele mele

îi țin strâns acolo și le spun

de dimineața până seara ca vor fugi

uneori îi îndemn să fugă

mai ales în momentele de liniște absolută

când mi se face teamă că ar putea rămâne

iar eu nu mi-aș mai putea împlini destinul

de a fi abandonată din nou

și din nou

și din nou

26

 

dimineața de început de mai 

1986

a adus

în casa bunicilor de la țară

o liniște de moarte:

prin geamlâcul cu perdele brodate

nu răzbătea niciun cotcodăcit dinspre găini

niciun zgomot de lanț dinspre fântâna cu apă bună de la gard

niciun glas scăpat afară pe poartă dinspre vreo curte

din casă nu se auzeau voci de oameni care trebăluiau

ori doar își beau cafeaua

șoriceii din pod nu umblau de colo-colo

mâncând grâul găinilor adăpostit acolo

așa că am coborât din patul înalt și foșnitor

tulburând liniștea înstăpânită

m-am uitat la oamenii încremeniți în pozele de pe pereți

și-am ieșit în cerdac.

acolo, mama

făcea bagajele tăcând

și tot tăcând mi-a arătat spre liniștea de afară.

în fața cerdacului, via se întindea verde

crudă, sub cerul neîmblânzit de aprilie

la gard, bunica acoperea fântâna cu apă bună

bunicul tocmai terminase de băgat găinile

în cotețe

iar tata

pregătea de plecare dacia noastră galbenă

1310.

părea că ziua ce trecuse

își întinsese liniștea de moarte

peste găinile bunicilor și peste apa din fântână

peste via verde și crudă și peste cerul neîmblânzit de aprilie

peste chipurile încremenite în pozele de pe pereți

și chiar și peste șoriceii din pod

iar pe oameni

îi lăsase

muți

27

 

în spatele tabloului

pe hârtia gălbuie a certificatului de naștere

în ochii tatei

în cuvintele mamei

în mințile tuturor

acest copil a avut noroc

priviți-l

a fost aruncat de propria mamă

dar aceste suflete bune

l-au salvat și l-au făcut om

un om făcut din bucăți lipite anapoda

un frankenstein căruia nu i-a mai încăput inima în el

și i-a fost lăsată pe-afară

s-o vadă toți

ca pe tabloul cu dansatoarea de flamenco în care

a stat ascuns timp de 24 de ani adevărul

din certificatul de naștere

din ochii tatei

din cuvintele mamei

din mințile tuturor

28

 

fugi cât te țin picioarele și nu te uita înapoi

ai un ochi albastru și unul necunoscut

prin vene îți curge minciună picurată cu grijă

zi de zi

strop cu strop

fugi

29

 

o priveam cu pupilele îngustate cum se izbește de geamul închis o

așteptam să obosească apoi cu o mișcare de felină o

prindeam o priveam în ochii mari și bombați și nu știam dacă mă

vede și ea în timp ce zbârnâie și se zbate între degetele mele îi

rupeam prima dată o aripă privind-o în continuare în ochii mari și

bombați apoi cealaltă aripă ea

zbârnâia în continuare sau poate doar mi se părea și

rămâneam nedumirită de unde

vine zbârnâitul dacă nu de la

aripi dar uitam aproape imediat așa că îi

rupeam un picior apoi alt

picior și tot așa până când rămânea un

corp inert pe care îl

aruncam pe jos printre

celelalte ție 

când ți-au fost smulse ultima 

dată aripile?

30

 

dragostea

e un grăunte de praf suflat de vânt

pe sub ușă

în toiul nopții

uneori nici nu o simți

alteori

când dă de căldură

se umflă ca un bob de porumb

pocnește și înflorește

se înfășoară prin așternuturi

arde pe la tâmple și pe la încheieturile

inimii

geme

suspină

urlă

și uneori

așa cum a venit

pleacă

31

 

pe pătura de sub salcie a venit

odată

un greier

noi ne-am speriat

ne-am ridicat în picioare

și-am început să țipăm

el a început să cânte

noi am tăcut

să-l auzim mai bine

el a cântat în continuare

noi ne-am așezat la loc

în liniște

el s-a speriat

a sărit înapoi în iarbă

și de atunci nu l-am mai văzut

dar l-am auzit

cântând

toată vara;

pe pătura de sub salcie a venit

odată

toamna

mamele din bloc

harnice ca niște furnicuțe

au început să pregătească borcanele mici pentru zacuscă

sticlele cu gura largă pentru suc de roșii

borcanele mari pentru murături

uniformele pentru școală

foarfecele pentru aripi;

de atunci 

n-am mai auzit greierul

și nici furnicile nu ne-au mai plăcut atât

de mult32

 

programul MAMA rulează în background zi și noapte îl aud 

vuind înfundat ocupă 

aproape tot spațiul de pe hard deși 

e un soft de proastă calitate uneori

interferează cu alte programe le ia 

din spațiu le face să

ruleze lent am încercat 

să-l dezinstalez am formatat 

discul cred 

că e virusat

și doare

33

 

ce risipă acești

copii al mei, născuți din

sângele meu, din

pântecele meu, din

încăpățânarea mea. pot să-i

urăsc și să-i iubesc după

bunul meu plac. pot să îi

chem și să-i alung după

bunul meu plac. pot să îi

dau și să-i păstrez după

bunul meu plac. pot să îi uit. 

34

 

ești 

o caracatiță uriașă 

cu cinci tentacule 

fiecare tentacul 

e câte un copil 

de-al tău

ne ții legați 

ca să ne urăști îndeaproape

sau 

mai rău

îți suntem indiferenți

căci tu nu știi 

să iubești

știu asta pentru că

deși pe mine m-ai tăiat

încă de la început

ți-am crescut la loc

ca să îți arăt

cine ești:

o caracatiță

uriașă

cu cinci tentacule

35

 

stau în ușă și fac cu mâna unor corăbii de pirați care trec

pe una dintre corăbii e fratele meu, copilul-pirat

mă caută să-i rup inima, căci tu nu ți-ai făcut treaba cum trebuie

tu doar l-ai lovit cu pietre, l-ai renegat, i-ai asmuțit pe toți împotriva lui și l-ai lăsat să zacă în șanț, plin de sânge

mi-ai lăsat mie treaba murdară, dar nu-i nimic, o fac cu plăcere

într-o luni dimineața, când se așteaptă mai puțin

îmi scot sufletul din mine, îl dau la câini, iar lui nu-i rămâne decât 

să se salveze singur

36

 

sora de 8 ani a prietenei mele a murit de leucemie, după câțiva ani de suferință; mama ei nu i-a iertat niciodată surorii sale faptul că a adoptat un copil imediat după tragedie

fata de 10 ani a unor cunoștințe a murit din cauza unei tumori la creier la doar câteva săptămâni de la debutul brusc al unor dureri atroce de cap, care, în pauzele dintre ele, o lăsau să iasă cu patinele, să se dea cu sania, să se joace cu zăpadă, nelăsând pe nimeni să bănuiască nimic

băiatul de 19 ani al prietenei mamei mele a murit căzând de pe o stâncă, în timp ce încerca să facă alpinism fără măsuri de siguranță corespunzătoare

fata din cartier a cărei mamă striga la noi să ne jucăm frumos cu ea, căci corpul ei înflorește, a murit la 20 de ani din cauza unei tumori la creier apărute de nicăieri înainte cu doar câteva săptămâni

aceștia sunt toți copiii morți ai copilăriei mele

și părinții lor 

o altă fată din cartier a căzut în gol de la etajul zece, intrând în liftul care nu era acolo; a supraviețuit; mama ei încă mai umblă ca o fantomă prin cartier

alții, precum ioana și dani, au murit târziu, sufocați în destine care nu erau ale lor, iar după moarte, sufletele lor s-au întors acasă: al lui dani fumează și acum pe treptele dintre etajele trei și patru, iar al ioanei se aude, din când în când, la radio

37

 

iarna 

când ne dădeam cu sania la pod

ne înșiram de-a lungul derdelușului

de jos până sus

copil sanie copil sanie copil sanie copil sanie copil sanie

în ordinea neputinței

căci să urci dealul prin locul prin care îl poți urca

era pierdere de vreme

de dovezi de prietenie

de apartenență la familia de pe pătura de sub salcie

și de râs

iarna

când ne înșiram pe derdeluș

copil sanie copil sanie copil sanie copil sanie copil sanie

în ordinea neputinței

știam că nimeni nu va fi lăsat în urmă

nimeni nu va fi alungat

iarna

38

 

noaptea, înghesuită într-un colț

timpul, suprimat 

un telefon cu disc, îngălbenit de vreme, pe o măsuță rotundă, de lemn negru, tocit, cu picior 

cifre nedeslușite, învârtite fără speranță până la opritorul metalic 

sunetul de arc întins, apoi destins 

cablul buclat, ducând la receptorul lipit de ureche 

mâna tremurândă

alo?

vocea caldă și familiară 

mirarea din ochi, plex și frunte 

inima 

răspunsul aton: sunt eu

ani întregi comprimați în două secunde: cea din urmă și cea dintâi, în ordinea asta

ce faci? nu mi-ai scris, nu am primit nicio scrisoare

imaginea cutiei poștale ce așteaptă de veacuri la intersecția dintre strada serii și strada dimineții, acolo unde noaptea stă înghesuită în colț, cu timpul suprimat 

receptorul pus în furcă la celălalt capăt 

tonul de ocupat

strada serii colț cu strada dimineții, strada dimineții colț cu strada serii:  aparent, același colț de stradă, uneori suprimând noaptea, alteori ziua, adăpostind aceeași cutie poștală

scrisoarea

39

 

la câte 

adevăruri 

este supus 

un om 

într-o viață?

40

 

cel mai frumos

dezechilibru

al meu

a fost toamna

în care mama

a avut

ochi albaștri

41

 

dar cine nu preferă minciuna?

e mai ușoară

mai frumoasă

are sclipici

și fundițe

chiar dacă pe la încheieturi i se întrezărește putregaiul

are vocea blândă

și ochii albaștri

pe care i-ai căutat toată viața

îți spune fata mea

te iubesc

îți spune îmi pare rău și

iartă-mă

te înfășoară într-un giulgiu și te ridică la cer

te îmbată de tine

și când vezi că din gura putrezită îi atârnă 

bălos

singurul adevăr

iei o batistă și-l ștergi:

mama nu minte

42

 

orașul meu nu m-a înșelat niciodată

m-a primit cu brațele deschise de la început

mi-a pus o salcie în grădina blocului în care am locuit

munți de jur împrejur

case vechi în care poți să te joci de-a orice, că bunica te așteaptă cu ceai

piatră cubică în care se reflectă lumina felinarelor atunci când plouă

dealuri

dragoste

43

 

în dulapul mare, vopsit în alb, din bucătăria imaculată, miroase a curat, a cafea şi a încă ceva/ în cutia de tablă cu imagini colorate sunt cuburi de zahăr/ ceştile de cafea alb-gri cu flori albastre stau aliniate în vitrina cu geamuri încrustate ale aceluiaşi dulap, printre pahare bombate, cu buline galbene

ceaiul înmiresmează tainic pervazul lat, acoperit cu o pătură groasă/ ninge/ geamurile aburite sunt acoperite de o lume din forme decupate din şerveţele de masă/ bunica e undeva, în lumea ei/ două lumi coexistă în aceeaşi bucătărie imaculată, cu dulap mare, vopsit în alb, în care e o cutie de tablă plină cu cuburi de zahăr/ cel mai dulce zahăr, pentru cea mai dulce singurătate/ în dulap miroase a curat, a cafea şi a încă ceva

soba cu plită duduie în aşteptarea aluatului frământat în linişte de bunica/ are un şorţ înflorat peste rochia simplă, şi mânecile suflecate/ uneori oftează, aproape suspinând, dar nu e durere în oftatul ei, ci un fel de împăcare/ suspină, frământă, lasă la dospit, coace/ pe colţul dulapului, pasărea din lemn care bea apă stă nemişcată

perdeaua albă delimitează regatul, ce se întinde cât e pervazul de lung şi de lat, de lumea bunicii/ prinţesa ia ceaiul singură, pe pătura groasă, ce acoperă întreg regatul, şi priveşte în zare, la oraşul alb din şerveţele de masă, construit, la porunca ei, de minţile şi mâinile dibace ale celor mai renumiţi arhitecţi şi constructori/ turnuri de toate mărimile sunt legate între ele prin poduri largi, pe care se plimbă doamne cu umbrele de dantelă şi domni cu pălării înalte/ în lumea bunicii miroase a pâine

bunica întinde mâna spre pasărea de lemn care bea apă şi o atinge uşor, cu degetul arătător/ pasărea începe să bea apă, scoţând un sunet mic, ritmat/ prinţesa dă năvalnic la o parte perdeaua albă, se uită cu ochi mari la pasărea din lemn şi râde, râde

44

 

am găsit-o, e a noastră

ați strigat

și ați început să mă îndesați în tot felul de inimi

să mă rostiți cu tot felul de limbi

să mă adulmecați ca pe tot felul de prăzi

nu se potrivește

v-ați mirat

e prea mare

ba e prea mică

are mâinile întinse spre cer

ca niște crengi de copac 

și inima albastră

e amară ca fierea

duhnește a frică

nu se potrivește

poate nu e a noastră

întoarce-ți-o pe toate părțile

găsiți-i toate defectele

aruncați-o!

45

 

se strâng cănile și farfuriuțele de pe pătură 

și se bagă într-o pungă de-un leu

se ia pătura de colțuri și se scutură bine

se împăturește 

și se duce în casă

se ia la revedere de la copiii cu care n-o să te mai vezi niciodată

pentru că e toamnă și 

ai tăi te-au mutat la altă școală

se pune uniforma curată și cravata de pionier zdrențuită la gât

se privește în oglindă

se ia o foarfecă

se taie o șuviță de păr 

și încă una

și încă una

se pune cordeluța pe cap

se poartă dialoguri imaginare

se ascunde frica pe fundul ghiozdanului

și se începe o nouă viață

46

 

și-apoi eu, fiica aventurierului

am încercat să te salvez

căci trăisei deja toată viața fără mine

îți încrustasei deja toate ceasurile de tristețe pe frunte 

îți secaseră deja toate lacrimile și toate suspinele și toate blestemele

vina se săturase să te înghesuie într-un colț și să te siluiască ca pe o sfântă uitată de dumnezeu la soare într-o după-amiază de duminică

ura îți întinsese destul la picioare covorul roșu pe care urcai dimineața din iadul în care erai aruncată noaptea

odată cu toate fantasmele tale

căci nu te dădusei nimănui mai aprig decât aventurierului

fie el blestemat

și niciun copil pe care l-ai mai avut nu îți umpluse golul lăsat de mine

căci eu sunt specială, nu-i așa?

sunt secretul pe care îl știe toată lumea

nu-i așa?

sunt buboiul care supurează continuu și pe care îl ascunzi sub haină

nu-i așa?

sunt fiica aventurierului și-am vrut

să te salvez

47

 

dar tu

mi-ai pus foarfeca în mână și-ai spus

nu te-aș fi căutat 

niciodată

și-atunci 

am tăiat

Inscripții
-
Autor

Anonimă, 47 ani

Localizare

Mărturie donată din Brașov, România.

Cuvinte cheie