Mama care m-a iubit.
1
se întinde o pătură mare – casa – pe iarbă
sub salcie, la umbră
în casă sunt de toate căni farfuriuțe copii
din grădina din jur se culege de mâncare
păpădii iarbă frunze de salcie
se rup mărunt
se pun pe farfuriuțe
și se dau la toți din casă să mănânce
în căni se pune apă din bălți
cipri de la zece e tata
și e mereu ocupat și absent
se dă cu bicicleta în jurul blocului
sau joacă fotbal cu alți băieți
nu-i place să fie tata dar acceptă pentru că suntem mulți
și oricum nu are nimic de făcut
ceilalți copii din bloc sunt copiii
iar eu sunt mereu mama
și am unghiile făcute cu petale de mărăriță
2
într-o zi mi te-am închipuit și în închipuirea mea ți-am făcut mâini picioare așa cum are orice om cap ochi și gură umeri genunchi glezne am pus pe tine o rochie albă cu floricele albastre și-apoi aproape fără să bag de seamă m-am vârât în pântecele tău
în ziua următoare mi-am dat seama că am greșit uitasem să-ți închipui o inimă dar era deja prea târziu așa că am rămas acolo închipuindu-mi-te în continuare
am reușit să mi te închipui câteva luni bune puteam chiar să jur că exiști cu adevărat îți auzeam glasul bătăile inimii pe care uitasem să ți-o închipui pașii râsul și mai ales plânsul
într-o zi mi-am închipuit că te-am privit în ochi am întins mâna și te-am atins
apoi
ca dovadă că ai fost doar o iluzie
ai dispărut
3
vara
la etajul cinci era mereu soare
tata avea miere de albine într-un tub ca de pastă de dinți
mama făcea de mâncare
alerga să răspundă când suna telefonul
și îmi spunea povestea cu somnorilă-pui-de-somn
seara
bunica venea pe al noi o dată pe săptămână și aducea bujori
din grădină
iarna
la etajul cinci era mereu soare
tata lega sania cu o funie groasă mă suia pe ea și alerga ca nebunul
râzând
prin zăpadă
mama făcea de mâncare
alerga când suna telefonul
avea grijă să port mereu ilic și papuci
și îmi spunea povestea cu somnorilă-pui-de-somn
seara
bunica, iarna, nu prea venea pe la noi
și uneori
între anotimpuri
timpul se făcea nod și-atunci
la etajul cinci era întuneric beznă
mama, tata și bunica dispăreau
în camera mică pândea un urs rău
după dulap se ascundea un asasin cu pălărie
bețivul de pe treptele grădiniței mă apuca de gleznă
iar eu, paralizată de frică, îmi lipeam urechea de ușă și așteptam
să te întorci
4
andrei era un băiat înalt tăcut rușinos
iar eu eram destul de mare să nu mă holbez la el atunci când
aveam să aflu că
mama lui nu e mama lui și
tatăl lui nu e tatăl lui
m-am holbat doar la mine și m-am întrebat oare cum e
să nu știi că mama ta nu e mama ta
și tatăl tău nu e tatăl tău
cum e să ai niște străini drept părinți
și niște părinți drept străini
și mi-am spus ce bine
ce bine că eu nu sunt așa
5
tai cu cuțitul
înveliș după înveliș
te doare?
ai o mie de straturi
o mie de inimi
o mie de iaduri
și-mi pare că mă faci să plâng
unde ți-e miezul?
ești ca o ceapă
cu inima iute
și albă
6
și-apoi, ca orice înger decăzut, am făcut tot posibilul să te distrug numai că tu erai deja în iad
aveai o bluză galbenă cu floricele verzi și o fustă verde o masă sub care nu era linoleu și un bărbat
copilul ți se juca sub masă pe betonul plin de pete galben-verzui și afla adevăruri pe care niciun copil nu ar trebui să le afle
adevăruri înghesuite sub preș putrezite și bâzâite de muște grase
pe care tu le alungai cu gesturi repezi făcute din mâna cu antebrațul umflat și vânăt dar pe care bărbatul nu te lăsa să le uiți ridicând mereu colțul preșului și lăsând duhoarea galben-verzuie a păcatului să inunde tot
dar tu deschideai larg fereastra timpul trecea copiii creșteau păcatele se subțiau
și-apoi, ca orice dumnezeu repus în drepturi, ai făcut tot posibilul să mă salvezi
7
fugi de mine de la începutul timpului și
încă nu te-ai oprit
cu cât te chem cu-atât mai mult tu
fugi
te izbești de zidurile pe care tu
singură le-ai ridicat între noi
te ridici și
scurmi cu unghiile muști
din piatră dai cu picioarele până
se dărâmă și
fugi iar
uneori arunci în mine cu
pietre oameni frici
apoi o iei de la capăt și
construiești alte ziduri nu știu
cum de n-ai observat până acum
că mereu în
fuga ta de mine
ești prinsă între ele
8
într-o zi cipri s-a mutat din bloc au cărat mobila cu tir-ul pe care îl conducea taică-său și de atunci nu l-am mai văzut
am devenit o familie incompletă și disfuncțională marcată de certuri angoase și depresie
începusem să nu mai avem loc în casă și o auzeam din ce în ce mai des pe mama cu cinci copii din blocul vecin urlând și făcând-o pe fiica ei cea mare curvă
în timp ce copiii mai mici începuseră să plece de pe pătură și să se joace de-a altceva
și deși culegeam în continuare din grădină păpădii iarbă și frunze de salcie le rupeam mărunt le puneam pe farfuriuțe și le dădeam celor din casă să mănânce
după plecarea lui cipri, nimic nu a mai fost la fel
9
dacă n-ai simțit singurătatea strecurându-ți-se prin vene posedându-te cu aerul ei suav de mireasă tânără dacă nu te-ai uitat niciodată în jur și nu i-ai văzut pe toți plecând dacă ai vrut să spui și n-ai avut cui dacă ai vrut să fugi și n-ai avut unde dacă ai stat pe loc și ai auzit-o curgându-ți prin vene șșșșșșșșșșșș șșșșșșșșșșșș șșșșșșșșșșșș până când ai devenit dependent și ai început să o cauți și să o dorești precum un narcoman drogul preferat atunci taci
10
știi ce e dorul?
am văzut o femeie cu ochi albaștri
și cordonul ombilical a zvâcnit ca o parâmă trasă de ancoră
în adâncuri
trăgându-mă după el de fiecare dată
tot mai adânc
ce sunt astea?
prostii scrise de dor
îmi înmoi penița în amar și scriu
despre ancore parâme și adâncuri
în care ți-e frică să te uiți
11
într-o zi, niște copii au dat cu pietre și au spart ouăle din cuibul unor lebede
tatăl-lebădă a plecat, iar mama-lebădă a rămas lângă ouăle zdrobite și a plâns
până a murit
tu cum de mai trăiești?
12
îmi imaginez că ești o făptură
supranaturală o sânziană prinsă
în mrejele unui muritor la solstițiu
te despoi dansezi drăcește prin
trifoiul înflorit sub luna
amară ca fierea dansezi
preț de o aducere aminte apoi
te îmbraci și fugi în casă unde
te așteaptă bărbatul
și copiii
și uiți
13
povestea noastră e ca o emisiune de televiziune la oră de maximă audiență la care se uită gospodinele în timp ce fac ciorbă de perișoare și tocană de ciuperci
în capoatele lor înflorate cu coafurile lor ieșite din uz cu oja lor sărită de pe unghii
uneori pierd esențialul pentru că trebuie să amestece în oală chiar atunci și nu văd cum mă urc în mașină și alerg la tine moartă de dor cu o bromelia în mână și-ți spun
[revenim după publicitate]
și nu înțeleg de ce tu ești stânjenită și nu înțeleg de ce eu sunt aproape răzbunată
de ce perișoarele s-au destrămat în ciorbă și
tocana de ciuperci s-a prins de fundul oalei atât de dramatic încât spun
[emisiunile astea au devenit din ce în ce mai proaste, nu mai înțeleg nimic din ele]
căci să mă dai să mă uiți și să nu mă mai cauți niciodată nu e un final fericit care să merite maxima audiență a gospodinelor cărora nu le-a ieșit mâncarea deși au amestecat în ea la timp
14
iarna ne luam săniile și
patinele și
uitând de casa de sub salcie eram
eschimoși înțurțurați cu obraji de mere
coapte ridicam cazemate și
ne împrieteneam cu
ioana de la blocul vecin și
cipri nu mai era tata eu
nu mai eram mama copiii
nu mai erau ai noștri ceea ce
era bine căci uneori eram
bolnavi
15
la spital era totul alb
alb ca o iarnă nesfârșită
în care mâncam țurțuri și zăpadă
în loc de păpădii, iarbă și frunze
undeva cineva vorbea
mama plângea
tata se împotrivea
apoi se făcea noapte
acasă era totul la fel
la fel ca înainte de boala
în care mâncasem țurțuri și zăpadă
în loc de frunze, iarbă și păpădii
cineva mă ținea în brațe
și îmi dădea să beau un lichid alburiu
făcut poate tot din țurțuri și zăpadă
cineva mă mângâia pe frunte și mă întreba ceva
iar eu răspundeam am visat că e totul alb
alb ca o iarnă nesfârșită
în care mănânc țurțuri și zăpadă
și mă îmbolnăvesc așa de rău
că mama plânge și tata se împotrivește
așa că de-acum înainte
o să mănânc doar frunze, păpădii și iarbă
să nu se mai facă niciodată noapte
în mama
și tata
16
sertarul cu ață și ac e plin de hârtii
aruncate acolo unele peste altele
de-a valma
cu scrisuri repezi și învolburate
în graba ta de-a scăpa de cuvinte
în grabă
sertarul e al unei mese vechi
puse lângă fereastră
poate e chiar masa sub care nu era linoleu
sau poate alta
când simți că dau năvală cuvintele
smulgi scaunul de lângă sobă
deschizi sertarul
cauți creionul bont
te înțepi în ac
te înfășori în ață
dai perdeaua la o parte să intre lumina
și lepezi cuvintele pe foaia netedă și îngălbenită
devreme
apoi o arunci
fără nici un cuvânt
în sertarul cu ac și ață
17
când ploua stăteam în casă și visam oi cu lână moale în care să ne cuibărim când s-o lăsa întunericul salcia plângea în grădina din fața blocului tristă și părăsită banca pe care de obicei stăteau babele mustea uimită iar bara de fier pe care făceam echilibristică era albastră. știai?
18
bărbatul voia o droiaie de copii
care să-l caute prin buzunare când vine de la muncă
ce ne-ai adus, ce ne-ai adus
el să-i ia în brațe pe toți
apoi să le dea din buzunarele lui lumea întreagă
femeia visa o viață curată
o casă curată
o slujbă curată
și copii curați
după ce și-au spulberat singuri visurile
au apelat la un plan B
cu două variante de răspuns
B1
uneori oamenii fac copii din greșeală
uneori, când oamenii fac copii din greșeală
violeta o ține pe dana în brațe
se uită urât la neamurile înstărite care vor să îi ia sora pentru că și-au spulberat singure visurile
și spune danamea
B2
orfelinatul din vârful dealului găzduiește copii de toate vârstele
lăsați acolo de mamele lor care visează la o viață mai bună
orfelinatul din vârful dealului are programe de adopție pentru toți tinerii care și-au spulberat singuri visurile
și bebeluși tăcuți și grăsuți, părăsiți de curând de mamele lor
ce bucurie!
19
omul rău să fie bun
leneșul să fie harnic
bolnavul să fie sănătos
săracul să fie bogat
familia să colcăie de viermi pe dinăuntru și să sclipească frumos pe dinafară
religia să fie mai presus de orice
diversitatea să fie doar un cuvânt în dicționar
vicioșii să fie marginalizați
bolnavii să fie îndepărtați
femeile nemăritate să-și abandoneze copiii născuți în păcat
amin
20
noaptea
totul se petrecea absolut firesc
mă dezintegram încet și complet
în particule infinitezimale de praf cosmic
și o luam de la capăt – știi,
eu nu mă puteam naște decât din tine –
și pentru că nu te găseam niciodată
mi te închipuiam iar
și iar
și iar
până când se făcea dimineață
și mă recompuneam la loc
în copilul căruia îi lipsea mereu ceva
21
din inimă ți s-a prelins într-o zi
un fir de ață care s-a întrupat într-o rochiță verde
cu care mă îmbrăca mama dimineața
când ne țineam de mâini și cântam
apoi beam ceai
apoi găseam firul de unde începea rochița și trăgeam tare de el
apoi mama spunea nu trage, că se deșiră
apoi plecam cu tata și pe drum ne opream și ne uitam în vitrina blănăriei
unde era o scorbură în care locuia o vulpe împăiată
care ținea în labă un ac mare de cojocărie și cosea
apoi vedeam în scorbură o mogâldeață din blană
despre care tata îmi spusese că e puiul vulpii
apoi trăgeam atât de tare de firul de unde începea rochița
că începea să ți se deșire inima
22
apoi n-a mai fost de-ajuns
așa că am luat foarfeca
și-am tăiat
prima a fost rochița verde
mama m-a certat și m-a întrebat de ce am tăiat-o
era urâtă mama
așa cum mă certa
de aceea n-am mai tăiat rochițe
îmi tăiam doar părul
în speranța că într-o zi
voi reuși să tai
firele cu care sunt legată
de tine
23
povestea se termină în fiecare
seară și începe în fiecare
dimineață mereu la fel mama
se trezește când afară e
încă întuneric se
ridică din pat și
iese în curte la fântână scoate
apă ia cu cana din găleată și toarnă
la rădăcina unui ciot din care
nu iese niciodată
nimic se duce apoi înăuntru și
își trezește pe rând copiii se
uită la ei se
uită la ea și
uită
24
ai auzit ce a făcut ioana?
(odată am făcut o cazemată de zăpadă împreună: ioana, diana de la unu și eu/ nu aveam mai mult de opt-nouă ani/ era o zi obișnuită, se înserase deja, iar zăpada ne ajungea până la genunchi/ așa erau iernile atunci/ cartierul sclipea alb, iar cele câteva mașini ale anilor ’80 hibernau acoperite de zăpadă în parcarea încăpătoare sau de-a lungul trotuarelor, ca niște urși mari și albi/ nu știu dacă s-a luat curentul în seara aia, deși era o seară obișnuită, iar în serile obișnuite se lua mereu curentul/ albul zăpezii și bucuria nostră în timp ce construiam fortificația în capătul aleii din fața blocului ne-au făcut să pierdem noțiunea timpului și să ignorăm orice altceva s-ar fi întâmplat în jurul nostru/ am construit cazemata, trebuie că a durat ore, apoi ne-am bulgărit, unele de o parte, altele de cealaltă parte a ei/ până atunci n-o văzusem pe ioana râzând așa/ mai târziu, când tatăl ioanei a venit și a luat-o pe ioana în casă, seara obișnuită s-a așezat, albă, într-un colț)
ioana a murit
25
adulmec oamenii care au tendința să fugă
îi pândesc și îi prind în mrejele mele
îi țin strâns acolo și le spun
de dimineața până seara ca vor fugi
uneori îi îndemn să fugă
mai ales în momentele de liniște absolută
când mi se face teamă că ar putea rămâne
iar eu nu mi-aș mai putea împlini destinul
de a fi abandonată din nou
și din nou
și din nou
26
dimineața de început de mai
1986
a adus
în casa bunicilor de la țară
o liniște de moarte:
prin geamlâcul cu perdele brodate
nu răzbătea niciun cotcodăcit dinspre găini
niciun zgomot de lanț dinspre fântâna cu apă bună de la gard
niciun glas scăpat afară pe poartă dinspre vreo curte
din casă nu se auzeau voci de oameni care trebăluiau
ori doar își beau cafeaua
șoriceii din pod nu umblau de colo-colo
mâncând grâul găinilor adăpostit acolo
așa că am coborât din patul înalt și foșnitor
tulburând liniștea înstăpânită
m-am uitat la oamenii încremeniți în pozele de pe pereți
și-am ieșit în cerdac.
acolo, mama
făcea bagajele tăcând
și tot tăcând mi-a arătat spre liniștea de afară.
în fața cerdacului, via se întindea verde
crudă, sub cerul neîmblânzit de aprilie
la gard, bunica acoperea fântâna cu apă bună
bunicul tocmai terminase de băgat găinile
în cotețe
iar tata
pregătea de plecare dacia noastră galbenă
1310.
părea că ziua ce trecuse
își întinsese liniștea de moarte
peste găinile bunicilor și peste apa din fântână
peste via verde și crudă și peste cerul neîmblânzit de aprilie
peste chipurile încremenite în pozele de pe pereți
și chiar și peste șoriceii din pod
iar pe oameni
îi lăsase
muți
27
în spatele tabloului
pe hârtia gălbuie a certificatului de naștere
în ochii tatei
în cuvintele mamei
în mințile tuturor
acest copil a avut noroc
priviți-l
a fost aruncat de propria mamă
dar aceste suflete bune
l-au salvat și l-au făcut om
un om făcut din bucăți lipite anapoda
un frankenstein căruia nu i-a mai încăput inima în el
și i-a fost lăsată pe-afară
s-o vadă toți
ca pe tabloul cu dansatoarea de flamenco în care
a stat ascuns timp de 24 de ani adevărul
din certificatul de naștere
din ochii tatei
din cuvintele mamei
din mințile tuturor
28
fugi cât te țin picioarele și nu te uita înapoi
ai un ochi albastru și unul necunoscut
prin vene îți curge minciună picurată cu grijă
zi de zi
strop cu strop
fugi
29
o priveam cu pupilele îngustate cum se izbește de geamul închis o
așteptam să obosească apoi cu o mișcare de felină o
prindeam o priveam în ochii mari și bombați și nu știam dacă mă
vede și ea în timp ce zbârnâie și se zbate între degetele mele îi
rupeam prima dată o aripă privind-o în continuare în ochii mari și
bombați apoi cealaltă aripă ea
zbârnâia în continuare sau poate doar mi se părea și
rămâneam nedumirită de unde
vine zbârnâitul dacă nu de la
aripi dar uitam aproape imediat așa că îi
rupeam un picior apoi alt
picior și tot așa până când rămânea un
corp inert pe care îl
aruncam pe jos printre
celelalte ție
când ți-au fost smulse ultima
dată aripile?
30
dragostea
e un grăunte de praf suflat de vânt
pe sub ușă
în toiul nopții
uneori nici nu o simți
alteori
când dă de căldură
se umflă ca un bob de porumb
pocnește și înflorește
se înfășoară prin așternuturi
arde pe la tâmple și pe la încheieturile
inimii
geme
suspină
urlă
și uneori
așa cum a venit
pleacă
31
pe pătura de sub salcie a venit
odată
un greier
noi ne-am speriat
ne-am ridicat în picioare
și-am început să țipăm
el a început să cânte
noi am tăcut
să-l auzim mai bine
el a cântat în continuare
noi ne-am așezat la loc
în liniște
el s-a speriat
a sărit înapoi în iarbă
și de atunci nu l-am mai văzut
dar l-am auzit
cântând
toată vara;
pe pătura de sub salcie a venit
odată
toamna
mamele din bloc
harnice ca niște furnicuțe
au început să pregătească borcanele mici pentru zacuscă
sticlele cu gura largă pentru suc de roșii
borcanele mari pentru murături
uniformele pentru școală
foarfecele pentru aripi;
de atunci
n-am mai auzit greierul
și nici furnicile nu ne-au mai plăcut atât
de mult32
programul MAMA rulează în background zi și noapte îl aud
vuind înfundat ocupă
aproape tot spațiul de pe hard deși
e un soft de proastă calitate uneori
interferează cu alte programe le ia
din spațiu le face să
ruleze lent am încercat
să-l dezinstalez am formatat
discul cred
că e virusat
și doare
33
ce risipă acești
copii al mei, născuți din
sângele meu, din
pântecele meu, din
încăpățânarea mea. pot să-i
urăsc și să-i iubesc după
bunul meu plac. pot să îi
chem și să-i alung după
bunul meu plac. pot să îi
dau și să-i păstrez după
bunul meu plac. pot să îi uit.
34
ești
o caracatiță uriașă
cu cinci tentacule
fiecare tentacul
e câte un copil
de-al tău
ne ții legați
ca să ne urăști îndeaproape
sau
mai rău
îți suntem indiferenți
căci tu nu știi
să iubești
știu asta pentru că
deși pe mine m-ai tăiat
încă de la început
ți-am crescut la loc
ca să îți arăt
cine ești:
o caracatiță
uriașă
cu cinci tentacule
35
stau în ușă și fac cu mâna unor corăbii de pirați care trec
pe una dintre corăbii e fratele meu, copilul-pirat
mă caută să-i rup inima, căci tu nu ți-ai făcut treaba cum trebuie
tu doar l-ai lovit cu pietre, l-ai renegat, i-ai asmuțit pe toți împotriva lui și l-ai lăsat să zacă în șanț, plin de sânge
mi-ai lăsat mie treaba murdară, dar nu-i nimic, o fac cu plăcere
într-o luni dimineața, când se așteaptă mai puțin
îmi scot sufletul din mine, îl dau la câini, iar lui nu-i rămâne decât
să se salveze singur
36
sora de 8 ani a prietenei mele a murit de leucemie, după câțiva ani de suferință; mama ei nu i-a iertat niciodată surorii sale faptul că a adoptat un copil imediat după tragedie
fata de 10 ani a unor cunoștințe a murit din cauza unei tumori la creier la doar câteva săptămâni de la debutul brusc al unor dureri atroce de cap, care, în pauzele dintre ele, o lăsau să iasă cu patinele, să se dea cu sania, să se joace cu zăpadă, nelăsând pe nimeni să bănuiască nimic
băiatul de 19 ani al prietenei mamei mele a murit căzând de pe o stâncă, în timp ce încerca să facă alpinism fără măsuri de siguranță corespunzătoare
fata din cartier a cărei mamă striga la noi să ne jucăm frumos cu ea, căci corpul ei înflorește, a murit la 20 de ani din cauza unei tumori la creier apărute de nicăieri înainte cu doar câteva săptămâni
aceștia sunt toți copiii morți ai copilăriei mele
și părinții lor
o altă fată din cartier a căzut în gol de la etajul zece, intrând în liftul care nu era acolo; a supraviețuit; mama ei încă mai umblă ca o fantomă prin cartier
alții, precum ioana și dani, au murit târziu, sufocați în destine care nu erau ale lor, iar după moarte, sufletele lor s-au întors acasă: al lui dani fumează și acum pe treptele dintre etajele trei și patru, iar al ioanei se aude, din când în când, la radio
37
iarna
când ne dădeam cu sania la pod
ne înșiram de-a lungul derdelușului
de jos până sus
copil sanie copil sanie copil sanie copil sanie copil sanie
în ordinea neputinței
căci să urci dealul prin locul prin care îl poți urca
era pierdere de vreme
de dovezi de prietenie
de apartenență la familia de pe pătura de sub salcie
și de râs
iarna
când ne înșiram pe derdeluș
copil sanie copil sanie copil sanie copil sanie copil sanie
în ordinea neputinței
știam că nimeni nu va fi lăsat în urmă
nimeni nu va fi alungat
iarna
38
noaptea, înghesuită într-un colț
timpul, suprimat
un telefon cu disc, îngălbenit de vreme, pe o măsuță rotundă, de lemn negru, tocit, cu picior
cifre nedeslușite, învârtite fără speranță până la opritorul metalic
sunetul de arc întins, apoi destins
cablul buclat, ducând la receptorul lipit de ureche
mâna tremurândă
alo?
vocea caldă și familiară
mirarea din ochi, plex și frunte
inima
răspunsul aton: sunt eu
ani întregi comprimați în două secunde: cea din urmă și cea dintâi, în ordinea asta
ce faci? nu mi-ai scris, nu am primit nicio scrisoare
imaginea cutiei poștale ce așteaptă de veacuri la intersecția dintre strada serii și strada dimineții, acolo unde noaptea stă înghesuită în colț, cu timpul suprimat
receptorul pus în furcă la celălalt capăt
tonul de ocupat
strada serii colț cu strada dimineții, strada dimineții colț cu strada serii: aparent, același colț de stradă, uneori suprimând noaptea, alteori ziua, adăpostind aceeași cutie poștală
scrisoarea
39
la câte
adevăruri
este supus
un om
într-o viață?
40
cel mai frumos
dezechilibru
al meu
a fost toamna
în care mama
a avut
ochi albaștri
41
dar cine nu preferă minciuna?
e mai ușoară
mai frumoasă
are sclipici
și fundițe
chiar dacă pe la încheieturi i se întrezărește putregaiul
are vocea blândă
și ochii albaștri
pe care i-ai căutat toată viața
îți spune fata mea
te iubesc
îți spune îmi pare rău și
iartă-mă
te înfășoară într-un giulgiu și te ridică la cer
te îmbată de tine
și când vezi că din gura putrezită îi atârnă
bălos
singurul adevăr
iei o batistă și-l ștergi:
mama nu minte
42
orașul meu nu m-a înșelat niciodată
m-a primit cu brațele deschise de la început
mi-a pus o salcie în grădina blocului în care am locuit
munți de jur împrejur
case vechi în care poți să te joci de-a orice, că bunica te așteaptă cu ceai
piatră cubică în care se reflectă lumina felinarelor atunci când plouă
dealuri
dragoste
43
în dulapul mare, vopsit în alb, din bucătăria imaculată, miroase a curat, a cafea şi a încă ceva/ în cutia de tablă cu imagini colorate sunt cuburi de zahăr/ ceştile de cafea alb-gri cu flori albastre stau aliniate în vitrina cu geamuri încrustate ale aceluiaşi dulap, printre pahare bombate, cu buline galbene
ceaiul înmiresmează tainic pervazul lat, acoperit cu o pătură groasă/ ninge/ geamurile aburite sunt acoperite de o lume din forme decupate din şerveţele de masă/ bunica e undeva, în lumea ei/ două lumi coexistă în aceeaşi bucătărie imaculată, cu dulap mare, vopsit în alb, în care e o cutie de tablă plină cu cuburi de zahăr/ cel mai dulce zahăr, pentru cea mai dulce singurătate/ în dulap miroase a curat, a cafea şi a încă ceva
soba cu plită duduie în aşteptarea aluatului frământat în linişte de bunica/ are un şorţ înflorat peste rochia simplă, şi mânecile suflecate/ uneori oftează, aproape suspinând, dar nu e durere în oftatul ei, ci un fel de împăcare/ suspină, frământă, lasă la dospit, coace/ pe colţul dulapului, pasărea din lemn care bea apă stă nemişcată
perdeaua albă delimitează regatul, ce se întinde cât e pervazul de lung şi de lat, de lumea bunicii/ prinţesa ia ceaiul singură, pe pătura groasă, ce acoperă întreg regatul, şi priveşte în zare, la oraşul alb din şerveţele de masă, construit, la porunca ei, de minţile şi mâinile dibace ale celor mai renumiţi arhitecţi şi constructori/ turnuri de toate mărimile sunt legate între ele prin poduri largi, pe care se plimbă doamne cu umbrele de dantelă şi domni cu pălării înalte/ în lumea bunicii miroase a pâine
bunica întinde mâna spre pasărea de lemn care bea apă şi o atinge uşor, cu degetul arătător/ pasărea începe să bea apă, scoţând un sunet mic, ritmat/ prinţesa dă năvalnic la o parte perdeaua albă, se uită cu ochi mari la pasărea din lemn şi râde, râde
44
am găsit-o, e a noastră
ați strigat
și ați început să mă îndesați în tot felul de inimi
să mă rostiți cu tot felul de limbi
să mă adulmecați ca pe tot felul de prăzi
nu se potrivește
v-ați mirat
e prea mare
ba e prea mică
are mâinile întinse spre cer
ca niște crengi de copac
și inima albastră
e amară ca fierea
duhnește a frică
nu se potrivește
poate nu e a noastră
întoarce-ți-o pe toate părțile
găsiți-i toate defectele
aruncați-o!
45
se strâng cănile și farfuriuțele de pe pătură
și se bagă într-o pungă de-un leu
se ia pătura de colțuri și se scutură bine
se împăturește
și se duce în casă
se ia la revedere de la copiii cu care n-o să te mai vezi niciodată
pentru că e toamnă și
ai tăi te-au mutat la altă școală
se pune uniforma curată și cravata de pionier zdrențuită la gât
se privește în oglindă
se ia o foarfecă
se taie o șuviță de păr
și încă una
și încă una
se pune cordeluța pe cap
se poartă dialoguri imaginare
se ascunde frica pe fundul ghiozdanului
și se începe o nouă viață
46
și-apoi eu, fiica aventurierului
am încercat să te salvez
căci trăisei deja toată viața fără mine
îți încrustasei deja toate ceasurile de tristețe pe frunte
îți secaseră deja toate lacrimile și toate suspinele și toate blestemele
vina se săturase să te înghesuie într-un colț și să te siluiască ca pe o sfântă uitată de dumnezeu la soare într-o după-amiază de duminică
ura îți întinsese destul la picioare covorul roșu pe care urcai dimineața din iadul în care erai aruncată noaptea
odată cu toate fantasmele tale
căci nu te dădusei nimănui mai aprig decât aventurierului
fie el blestemat
și niciun copil pe care l-ai mai avut nu îți umpluse golul lăsat de mine
căci eu sunt specială, nu-i așa?
sunt secretul pe care îl știe toată lumea
nu-i așa?
sunt buboiul care supurează continuu și pe care îl ascunzi sub haină
nu-i așa?
sunt fiica aventurierului și-am vrut
să te salvez
47
dar tu
mi-ai pus foarfeca în mână și-ai spus
nu te-aș fi căutat
niciodată
și-atunci
am tăiat
