Crize de tantrum

DETALII TEHNICE

Descriere

Tot ce te doare îți trece. Doar ceea ce înțelegi, nu-ți trece niciodată .

Sună alarma. Toată noaptea am avut un vis lung și alambicat. Ceea ce îmi amintesc e că dintr-un maldăr de haine abandonate pe stradă am luat doi pantaloni la probat. Unul era un blug cu tot felul de tăieturi. Am avut flashbackuri de când eram abuzată în copilărie.

Mă trezesc tulburată. Nu înțeleg de ce fantoma trecutului are încă atâta putere asupra mea și de ce reușește să-mi strice începutul de zi. Nu că aș fi entuziasmată de faptul că începe o nouă zi de muncă.

Mă duc la baie și vomit. Sunt cât se poate de anxioasă, furioasă și în stare de hipervigilentă.

Mă uit la ceas și e deja 7:30. Mă îmbrac repede și pornesc spre serviciu. În câteva zile vor externa beneficiarii majori la un ONG de adulți. Am sentimente mixte față de acest eveniment. Șefa a început deja să ne zică să fim realiști că vor începe perioadele de detașare.

Cumva, nu am scăpăt de ceea ce mă temeam. Nu înțeleg de ce și pe plan profesional am o karma atât de dură. Probabil eu sunt de vină pentru acest lucru. Probabil am pornit cândva o dorință să intru în sistem și să fac lucrurile diferit. Să fac o diferență pentru niște copii.

Ironia e că am devenit exact persoana pe care o urăsc și mi-am jurat că nu o să nu devin vreodată. Ajungi să te supui lui Big Brother mai de plăcere sau de nevoie. Acest sistem e format din oameni. Cu excepția cazurilor de idealiști, care din fericire sunt din ce în ce mai mulți. Ei sunt cei care se străduiesc să facă lucrurile mai bune pentru beneficiari, întâlnim oameni obosiți psihic, frustrați și demotivați.

Lucrul în asistență socială e un fel de Games of Thrones modern. Cu toții suntem în aceeași mocirlă, dar luptele de putere și orgoliul primează. Lucrul în echipă și metode moderne de a rezolva problemele apărute încă sunt undeva departe. De ce să se schimbe lucrurile dacă au mers până acum așa?

Am ajuns la muncă și un beneficiar avea criză de tantrum.

O colegă a început să zică furioasă multe lucruri inclusiv că de ce avem psiholog, că îi trebuie terapie copilului și multe alte lucruri. Mă uit la ea, o ascult și nu îi răspund. A început să țipe că psihologul nu îi oferă un răspuns.

Mă duc mai târziu la ea când era singură, și o întreb dacă s-a calmat să putem discuta. Mi-a zis că e în continuare frustrată și furioasă și că își cere scuze pentru ce o să-mi zică și că nu are nimic personal cu mine. Mi-a zis că de ce sunt psiholog dacă nu fac terapie, că de ce mă plătește angajatorul și multe altele.

Tot calmă i-am răspuns următoarele: nu am formare pe psihoterapie. De asemenea i-am spus că nu depinde de mine ce angajări se fac.

M-au afectat vorbele ei. Mai ales că nu știu să răspund la asemenea atacuri directe. Am retrăit iar senzațiile de neputință, că nu sunt bună profesional. Încă am reacția de freeze la critică și ton dur.

I-am povestit lui C, alt coleg psiholog întâmplările de astăzi. A spus că nu a fost ok atitudinea ei. Că și ea pățește destul de des bullying la locul de muncă.

Mi-am început ziua cu o stare de agitație și furie. Încă mă mai frământă discuția de ieri. Îmi reamintesc faptul că mai am 2 zile de muncă și nu am de ce să mă stresez.

Am o stare de furie, neliniște. În continuare mă simt rănită de vorbele colegei.

Dar nu înțeleg, cine suferă defapt? Să fi fost întâmplarea, un trigger pentru mine? Ceea ce am învățat e că nu contează neapărat ce pățești, ci modul în care interpretezi lucrurile și ce efecte se produc în tine în urma lor.

Până la urmă dacă e să văd lucrurile din altă perspectivă, doar am permis unei persoane să își reverse frustrările și proiecțiile asupra mea, păstrându-mi calmul și înțelegând faptul că ea se adresează unei măști. Deci nu are cum să mă afecteze.

Retrăiesc la infinit niște scenarii repetitive ale abuzurilor la care am fost supusă? Sau se produc noi traume și retraumatizări, prin expunerea zilnică la experiențele traumatice ale altora, inclusiv beneficiari?

Probabil aveam o părere mult prea bună despre mine și de faptul că am înțeles, integrat și acceptat ce mi s-a întâmplat până acum în viață. Din câte observ, rănile încă sunt profunde. Doar le atingi puțin și sângerează.

Dar dacă merg pe această logică, care sunt în mine instanțele care suferă și se simt nedreptățite de eveniment ? Primul pe listă este egoul. Până la urmă eu simt aceste lucruri.

Instantanțele mele psihice au opinii diferite. Gândurile sună cam așa: Ai fost diplomată și ai putut reacționa în alt mod față de cum suntem obișnuiți. Am văzut de atâtea ori oameni în aceasta ipostază încât îmi e cumva milă de ei, de cum sunt sclavii propriilor minți.Îmi doresc să fii mai mult ca tine. Nu ca ceilalți. Crezi că după atâtea umilințe, abuzuri și tortura la care am fost supuși mai pot avea cu adevărat putere asupra noastră? Înainte era diferit. Credeam că e vina noastră pentru ceea ce pățim și că meritam. Acum știm că nu e.Normal că sunt furioasă. Avea dreptate în ceea ce zicea. Ești că oricare adult. Să înțeleg că te-au întristat vorbele unui copil? E totuși copil. Nu știe multe lucruri despre viață, oameni, emoții și jocuri de putere. Nu iți face griji. Cei ce se dau mai buni ca tine nu sunt cu nimic mai presus. Ai răbdare și observă ce se ascunde în spatele lor.

Repetă după mine: Accept ce îmi oferă viața. Privește totul ca pe o oportunitate. Ce tip de oportunitate? Nu vei știi până nu vei trăi asta.

Ce am învățat acum de când lucrez în asistență socială? E țara lui “nu se poate” și “las-o bă că merge și așa.”

Poți să lupți legal prin toate mijloacele pentru o idee. Cât timp nu se vrea și nu se dorește acel lucru e degeaba. Dacă interesele superioare o dictează, în câteva zile vezi împlinindu-se din senin ce nu ai putut realiza în ani de zile. Profesional nu știu exact ce am învățat. Probabil că sunt încă o idealistă naivă. Am reușit ca fără cunoștințe să îmi fac loc în această junglă complicată. Am supraviețuit unui mediu extrem de dur.

Probabil am învățat să îmi urmăresc binele propriu deși uneori înseamnă să o las mai moale cu idealismul și dorința de a fi un bun profesionist.

Încă nu știu de ce am ajuns psiholog sau dacă asta e menirea mea. Tot ce stiu e că atunci când eram studentă la o altă facultate aveam o criză de identitate profesională. Purtam o discuție cu un prieten și îi spuneam că nu îmi găsesc nici un talent sau lucru la care să pot excela. Atunci prietenul meu mi-a zis: “Știi există și alte tipuri de talente. Există talent în relațiile interpersonale.”

În acel moment am riscat tot și am decis să urmez psihologia. În sistem psihologul e multilateral dezvoltat. Este cel ce care se ocupă de majoritatea actelor, țap ispășitor, eventual știe și gestiune, se implică în activități socio-educative, face consiliere, este înlocuitor de șef de centru, știe să creeze proceduri, este expert pe management și multe altele.

Știe de toate și nimic din ceea ce ține de meseria lui.

Cei mai norocoși au avut training de la psihologi anteriori cu experiență. Cei ca mine nu au avut vreodată îndrumare.

Totuși sper să fi adus un pic de căldură sufletească și veselie în viața copiiilor de care m-am ocupat. Zâmbetele, îmbrățișările, acel „doamna să știi că te iubesc” sunt singurele motive ce mă țin în sistem pe mine și pe colegii mei. Am reușit să întâlnesc oameni frumoși și dedicați meseriei lor. Împreună am împărțit momente plăcute și mai puțin plăcute. Au fost zile în care la finalul programului ieșeam în grup pe poarta instituției și urlam de fericire și bucurie ca am reușit să mai supraviețuim o zi la serviciu. În alte zile ieșeam plângând în hohote. Cumva ne bandajam reciproc rana de a lucra în asistență socială.

Nu aș fi crezut că din momentul în care ai decis să lucrezi în domeniul asistenței sociale, tu la rându-ți devi un beneficiar. Glumim zicând că noi suntem “mai rău” ca beneficiarii. Râdem de fiecare dată și o recunoaștem cu mândrie.

Pe lângă istoriile personale în care am fost mai mult sau mai puțin expuși la traumă și abandon, pentru noi cei ce lucrăm în asistență socială, e un mare act de voință sa mergem la serviciu după ce ne promitem nu de puține ori: demisia și că nu mai putem lucra cu sistemul.

Noi cei ce lucrăm în asistență socială, avem nevoie să fim înțeleși sau măcar auziți. Avem nevoie ca de aer de terapie și de îndrumare. Somatizăm, suferim de sindrom burnout și uneori de stres postraumatic.

Cu toate astea, mă uit cu mândrie și uimire la noi că zâmbim, glumim și încă suntem capabili să oferim multă iubire, îndrumare și înțelegere beneficiarilor.

Inscripții
-
Autor

Anonimă, 31 ani

Localizare

Mărturie donată din București, România.

Cuvinte cheie