Povestea mea de război

Am refuzat până în ultimul moment să cred că Rusia ne va ataca. Eu m-am născut dintr-o alianță ruso-ucraineană. Mama mea, Antonina Vasilievna, este din suburbia Moscovei. Tata, Nikolay Nikolaevici, din Dnepropetrovsk, Ucraina. S-au întâlnit, s-au îndrăgostit și au trăit în căsnicie în bună înțelegere timp de 50 de ani. Exact așa cum se spune – suflete pereche. Am avut o familie minunată și relații foarte calde cu toate rudele mele din Ucraina și Rusia. Nu am crezut până în ultima clipă că războiul se poate întâmpla. Dar s-a întâmplat.

Adăpostiți într-o tipografie abandonată din epoca sovietică

Timp de două săptămâni, împreună cu soțul meu și cu alte peste 50 de persoane ne-am adăpostit în subsolul unei vechi tipografii abandonate la nivelul minus doi. Era o tipografie din epoca sovietică, construită foarte solid – pereții aveau un metru grosime.  Jos, în subsol, pereții erau foarte rezistenți, dar când se produceau explozii – chiar și în adânc se produceau trepidații și părea că imobilul se deplasa din cauza exploziilor. 

Eram undeva între Bucha și Irpin. Acolo se dădeau lupte puternice. Răsunau fără încetare bubuituri, împușcături și se vedea o continuă incandescență și fum negru. Peste tot erau o soldați cu arme și tehnică militară. Trebuia să ne aducem cumva hrană de acasă. Știrile prezentau evenimente îngrozitoare în care oamenii ieșeau uneori afară pentru a merge acasă să ia mâncare sau să facă un duș și erau loviți de obuze care îi omorau în curte sau în apartamentele lor. 

Vremea de afară era foarte rece – minus 6° sub pământ. Dormeam pe scânduri și încercam să ne sprijinim unii pe alții. Sub bombardamentele intense, oamenii părăseau treptat adăpostul și eram din ce în ce mai puțini. Am hotărât să fugim și noi.

Aveam o prietenă care se afla în altă parte a orașului și voia să plece cu fiul ei, dar nimeni nu-i putea ajuta să plece – ea fiind orfană.  În ziua în care ne-am hotărât să plecăm, i-am luat și pe ei și am plecat cu mașina spre nicăieri. Pe drum erau o mulțime de mașini. Pe contrasens veneau tancuri, vehicule militare mari și înfricoșătoare. Am condus mai mult de 5-6 ore pe un drum de maxim o oră. Eram la limita supraviețuirii și nu a realității. Eram în plin război și acesta devenea o realitate amară.

Vitaly

Când locuiam la Kiev aveam propriul meu magazin online în care vindeam mătănii. Un bărbat din regiunea Khmelnitsky mi-a scris că vrea să cumpere mătănii și m-a întrebat unde suntem? Ce facem? I-am spus că mergem spre Lviv și suntem aproape de regiunea Vinnitsa. Ne aflam aproape de orașul lui și ne-a spus că este gata să ne găzduiască și să ne ajute. Am schimbat imediat traseul. A fost un acord general tacit. Nu-l cunoșteam pe omul respectiv, l-am auzit doar cinci minute la telefon, dar aveam nevoie de ajutor și am mers la el acasă. Am simțit că era mâna lui Dumnezeu întinsă spre noi pentru a ne salva. 

Când am ajuns la el acasă, ne-a dat de mâncare și ne-a găzduit pentru o noapte. Aveam foarte multe în comun, pentru că eu mergeam în mod constant, de mai bine de 20 de ani, la Lavra Peșterilor din Kiev, unde eram ghid însoțitor spre locurile încărcate cu energie, unde oamenii pot primi ajutor spiritual. De asemenea și el, Vitaliy, practica rugăciunea și postul – era un credincios care trăia după legile Domnului.

Ne-a sfătuit să nu mergem la Lviv, ci la mănăstirea Bănceni, care se află la granița cu România, în Cernăuți, unde slujba se ține în limbile română și slavonă veche.

Măicuțele de la Mănăstirea Bănceni

Am fost de acord și am plecat toți patru cu mașina spre mănăstire, într-un loc în care nu mai fusesem niciodată, nu cunoșteam pe nimeni, dar Vitaly ne-a însoțit și ne-a prezentat-o pe Maica Stareță a mănăstirii, care ne-a primit cu inima caldă și grijă maternă. Era o mănăstire pentru femei. Măicuțele ne-au ajutat mult, iar noi am încercat să întoarcem ajutorul prin muncă fizică, grea, la mănăstire. Din partea mănăstirii, ni s-a oferit o casă abandonată în satul din apropiere. Avea un acoperiș și o sobă veche, care trebuia încălzită cu lemne. Am rămas acolo să locuim. Am învățat să tăiem lemne din pădure ca să ne încălzim. Niciodată nu mai făcusem asta, pentru că am trăit mereu într-un apartament de oraș. 

După o lună de stat la mânăstire ne-am dat seama că trebuie să ne construim viața altfel. Nu aveam unde să ne întoarcem, pentru că ostilitățile și bombardamentele din Kiev continuau,  dar ne doream să rămânem în Ucraina și să ajutăm cumva.

Eu și prietena meu ne rugam mereu. Măicuțele ne-au ajutat, ne-au învățat și au fost alături de noi tot timpul. Ne-am obișnuit cu viața monahală, am muncit din greu, ne-am rugat ca ele și, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns la o stare mai mult sau mai puțin liniștită. Deși cu greu se poate spune că era o liniște permanentă, pentru că nu mai aveam trecut, iar viitorul era incert. Trăiam de la o zi la alta. 

Vecina și mâncarea de păpădii

Apoi a venit primăvara și totul era verde, au apărut păpădiile și iarba. Iar noi, ca orășeni, nu am fi putut visa niciodată la așa ceva, să facem o supă cremă din păpădii, dintr-o zonă ecologic curată, aflată într-un sat departe de drumuri. Dar acest lucru s-a întâmplat și am avut parte de un fel de mâncare verde. M-am grăbit, în semn de recunoștință, să servesc această “delicatesă” vecinei de la casa de lângă noi. A început să plângă și să mă întrebe de ce nu i-am spus că nu am carne. Am încercat să-i explic că era o delicatesă, că era o mâncare foarte gustoasă din păpădii. 

Dar ea tot ne-a dat multă carne și ne-a pus să gătim un fel de mâncare cu carne, pentru că a crezut că nu avem ce mânca. 

Când ascultam slujbele de la mănăstire sau când lucram printre măicuțe, îmi plăcea mult să aud vorbindu-se în limba română. Când am citit despre România, am înțeles și am simțit că voi ajunge acolo într-o zi. Dar nu a fost foarte curând, pentru că soțul meu a fost chemat la muncă la Kiev și a am decis să ne întoarcem cu toții.

Ne-am luat la revedere de la toată lumea ca de la familie.

Înapoi la facultate

La începutul lunii iulie a anului trecut ne-am întors la Kiev. Era un oraș complet diferit.Erau foarte mulți militari. Ne era foarte frică de alertele de bombardamente. Ceva exploda și explodează tot timpul din cauza tirurilor de artilerie. Dormeam neliniștiți și nu ne puteam gândi la nimic altceva, decât la supraviețuire, era foarte dificil.

Pentru a mă deconecta cumva de la război și a mă face să vreau să trăiesc din nou, m-am dus la universitatea mea, unde obținusem diploma de avocat în tinerețe, și am întrebat cum aș putea, chiar și în această perioadă de război, să mă înscriu din nou la studii. Aveam nevoie să cred în ceva mai luminos. Îmi place foarte mult să învăț. 

La biroul de admitere mi s-a spus că trebuie să susțin examene de pregătire și să trec Evaluarea Externă Independentă (EEI), care este o acreditare de nivel mondial, parțial în limba engleză, pe care nu o știam prea bine. Dar totuși îmi doream foarte mult să studiez “psihologie juridică”, deoarece aveam deja o diplomă în psihologie și, separat, în drept.

În ziua examenului de admitere, eram în amfiteatrul Universității Șevcenko din Kiev când ni s-a spus că, dacă va fi un raid aerian, va trebui să mergem în adăpost. Mi-a fost teamă de asta și am decis să rezolv subiectele cât mai repede posibil pentru a evita un raid aerian. Am scris lucrarea de test pentru acreditarea EEI în 15-18 minute, lucrare pentru care mi se acordase o oră și jumătate, conform regulamentului. Am obținut punctajul maxim și am intrat din nou la universitate.

A fost un miracol și o bucurie, dar am înțeles că am cu mine acea putere, care va continua să-mi dea viață și să mă motiveze să trăiesc.

Când totul era închis în Kiev din cauza legii marțiale și aproape jumătate din oraș plecase la acea vreme, am început să furnizez servicii de terapie oamenilor care rămăseseră și ei să facă voluntariat. Ofeream consultații pe Skype și mergeam la întâlniri față în față între alarmele aeriene sau undeva în adăpost. De asemenea, mergeam să mă rog și să cer pace în iubita mea Mănăstire Lavra Peșterilor din Kiev, pentru că doar acolo îmi puteam găsi la acel moment alinare.

Am lucrat mult cu oamenii care au venit la mine in calitatea mea de psiholog pentru a-i sprijini, deși de multe ori eram devastată seara și plângeam. Nu știam cum să continui să trăiesc, dar încă găseam resurse să fiu prezentă în fiecare monent și să transmit speranță și în cadrul ședințelor în care am oferit consiliere. Am văzut cum ochii oamenilor se luminau de viață după ședințele de terapie și asta mi-a dat putere. 

De asemenea, m-am înscris la Academia de Arte, care se afla lângă casa mea din centrul Kievului. Am început să desenez. Când desenam îmi era mai ușor, dar când se produceau raiduri aeriene, a trebuit să continui să desenez în subsolul Academiei sau în subsolul casei mele. Era insuportabil. Așa am trăit încă trei luni în Kiev.

Acolo, sub pământ, am decis să plec în România. 

Pe 31 decembrie, peste 60 sau 80 de rachete au fost trase asupra Kievului. Înainte de război, ultima zi din an era o zi atât de magică, când toți credeam în miracole și ne pregăteam pentru Anul Nou.  În acea zi au murit mulți oameni în Kiev. Erau peste tot cadavre.  

În Noaptea de Revelion și în următoarele două zile au fost bombardamente continue. Eu și soțul meu am stat în adăpostul din stația de metrou, la 70 de metri sub pământ. Doar de acolo nu se mai auzeau exploziile de pe străzile Kievului.  Acolo sub, pământ, am decis să plec în România. Viața mea și starea mea erau la limită.

Cu durere în suflet a trebuit să-mi părăsesc iubitul meu Kiev, iubitul meu soț, apartamentul meu, pisoiul Karapet și toată viața mea de până atunci. Mi-am făcut bagajele cât am putut de bine și soțul meu m-a dus la o mănăstire în Ajunul Crăciunului. Mă aflam din nou la mănăstire. M-a ajutat enorm o călugăriță din România. Pe 22 ianuarie am trecut granița pe la Siret, unde am fost întâmpinată de o rudă a măicuței care m-a dus toată noaptea cu mașina până la București.

Ca să-mi adun gândurile, m-am refugiat tot la o mănăstire. M-am rugat ca Spiritul Acestui Pământ nou și necunoscut pentru mine să mă ajute să-mi găsesc un loc de muncă, ca să am unde să locuiesc și să pot înțelege cumva ce ar trebui să fac mai departe. Și Dumnezeu m-a auzit!

Manipulant de marfă la Metro Băneasa

În două săptămâni am început să lucrez ca manipulant de marfă la magazinul Metro Băneasa. A fost o muncă nouă și dificilă pentru mine. Ca avocat și psiholog, eram complet nefamiliarizată cu munca fizică. Eram speriată, dar îmi doream cu adevărat să supraviețuiesc și să mă conectez la viață, să nu mai stau captivă în fluxul de știri despre război. Pe vremea aceea locuiam în sectorul 6 din București și trebuia să merg cu mașina 2 ore până la serviciu în fiecare dimineață și 2 ore înapoi seara. De obicei plecam dimineața la 6:30 și mă întorceam la 19:30 seara.

În fiecare dimineață, 5 zile pe săptămână, mă trezeam la ora 5:30 și mă pregăteam să merg la serviciu pe ruta mea. La serviciu aveam o sarcină specifică de descărcare a mărfurilor, pe care o făceam exact așa cum îmi spunea șeful meu de echipă, în funcție de ceea ce puteam să traduc prin aplicația de traducere, pentru că eu nu știam limba română, iar șeful meu vorbea doar puțină engleză.

Nu a fost ușor pentru mine, dar mi-a făcut foarte bine. Mintea nu mai speria corpul cu gândurile negre. Stăteam zece ore în picioare în fiecare zi și încercam să-mi adun voința și să ignor durerea pe care o simțeam în corp, iar asta mă ajuta să uit de adevărata durere. Corpul meu fizic era epuizat la sfârșitul zilei, poate și producția de adrenalină s-a redus, pentru că noaptea, aici în București, am început în sfârșit să pot dormi.

Am încercat să comunic și să mă împrietenesc cu cei cu care lucram. Mi-am dat seama ce înseamnă bunătatea și căldura, chiar și în absența cunoștințelor lingvistice. Mi-am dat seama ce reprezintă privirea empatică. Am observat cât de prietenoși erau oamenii din București și cât de multă muncă fizică făceau cei care lucrau acolo. Foarte des eram copleșit de emoții din cauza modului în care mă tratau oamenii. Am primit o viață nouă. Am primit viață.

Prima mea sărbătoare. Prima fericire de la începutul războiului.

1 martie a venit cu o sărbătoare care nu există în Ucraina. Pentru mine a fost o zi cu adevărat Măreață. Era sărbătoare peste tot unde erau oamen! Pe stradă, la serviciu, în magazine. Femeile erau frumoase! Umblau cu flori, cu tot felul de cadouri și a fost deosebit de magic și misterios să le văd cu diferite broșe și panglici în nuanțe de alb și roșu. Pentru mine a fost o sărbătoare ca de Anul Nou, ca o nouă viață, ca o nouă gură de aer.

Într-un an de război, încetasem să mai sărbătorim ceva, orice sărbătoare sau eveniment, pentru că totul devenise tristețe.

A fost prima mea sărbătoare. Prima fericire de la începutul războiului. Am început să cred din nou că totul va fi bine în curând. 

Constelații de femei și regăsirea

La câteva luni de la venirea la București, am început să am alergii și probleme serioase de sănătate și, într-o zi, nu m-am mai putut ridica din pat.  A trebuit să părăsesc locul de muncă de la Metro Băneasa. Și iar m-am scufundat în teama de a nu ști să supraviețuiesc într-o țară străină, unde nimic nu este al tău.

Am apelat la Dumnezeu, la Îngerii mei păzitori, cerându-le să-mi arate calea pe care trebuie să o urmez. Și pe unde să o iau. Și, oricât de ciudat ar părea, am început să primesc telefoane de la oameni pe care îi cunoșteam, care aveau cu adevărat nevoie de ajutorul și participarea mea, de sfaturile mele, de tehnicile mele, de consilierea mea. Iar când am încetat să mai merg la serviciu și am început să fac consiliere psihologică, am găsit în grupurile de refugiați oameni cu aceleași păreri și viziune despre viață ca mine. Este vorba despre fetele de la Clubul (Cercul) Femeilor. Acolo am început să facem constelații și consiliere de grup.

Am început să îmi fac cunoștințe noi care doreau să vorbească cu mine. Întotdeauna am fost interesată să aduc ceva bun și luminos în viața oamenilor, iar sufletul și inima mă ajutau în acest sens. Am încercat să mă definesc și să răspund la întrebările la care uneori nici măcar eu nu știam răspunsul. Dar când începeam să lucrez, primeam răspunsuri din spațiu (Univers). Continuam să vizitez multe alte locuri istorice, biserici și mănăstiri din București și împrejurimi. După ce ofeream consiliere altor persoane, vedeam chipuri fericite. Vedeam speranță și vedeam acea lumina care li se aprindea în ochi, poate chiar pentru o scurtă vreme, dar făceam împreună pași mici pentru a ne reconstrui pe noi înșine din cenușa lumii care fusese distrusă. 

Editor: Ioana Călinescu