Anotimpurile Verei 

Anotimpuri

Preambul:

„La 45 de ani mă uit încă la filme acoperindu-mi privirea la scenele care mă sperie, ferindu-mă de suferința altor oameni”, Oana Drăgulinescu, editor

Pentru interviurile Muzeul Abandonului nu pot să-mi feresc însă privirea, pentru că cei care îți istorisesc durerea lor îți caută mereu ochii, ca pe un punct de sprijin.

În interviul cu Vera am vorbit, ochi în ochi, despre anotimpurile vieții noastre: copilărie, adolescență, tinerețe, maturitate, înțelepciune… Anotimpurile acestea, și mai ales cine suntem noi în raport cu ele, se succedă de obicei în secvențe de 10, 15 sau 20 de ani. Între granițele acestor lumi avem timp să creștem, să ne metamorfozăm pentru a acomoda următoare etapă de evoluție.

Dar un cataclism social ca războiul ne obligă să traversăm de la un anotimp la altul, de la o etapă la următoarea, în secvențe temporale foarte scurte, uneori într-o zi, o oră sau o secundă.

La întrebarea cine este ea astăzi, în vara lui 2023, Vera Pyrozhkova, o tânără de 34 de ani din Ucraina, refugiată în România, mi-a răspuns:

„Nu știu, mă simt pierdută. Înainte de război știam cum este viața mea, cine sunt, unde mă duc dimineața, pentru ce muncesc sau trăiesc, la ce visez. În ziua în care a început războiul era prima zi a unei noi etape din viața mea, primisem oportunitate de a începe un job nou, pentru care m-am pregătit și am studiat. Îmi aduc aminte cum am plecat de acasă, cum am ajuns acolo, cum am visat pe drum la ceea ce va urma, în timp ce ecourile atacului armat erau deja în jurul nostru. În mai puțin de 24 de ore am devenit altcineva, în mai puțin de o zi tot ceea ce știam despre mine s-a schimbat.”

Anotimpul 1- Vera copil

Am fost un copil singuratic și timid

M-am născut la Odessa, lângă mare. Cred că este cea mai solidă ancorare a mea. Marea este singura realitate de care sunt sigură, singurul loc în care mă simt acasă, acolo recunosc sunetele și mirosurile care îmi spun că sunt în siguranță. Am un frate mai mare cu 11 ani dar nu prea am comunicat cu el în copilărie. Când eu aveam 6 ani el a plecat deja de acasă și s-a căsătorit, deci pot spune că am copilărit singură. Dar îmi aduc aminte că el mi-a oferit jucăria mea favorită, un dragonaș mic și verde, care cred că a fost cea mai prețioasă jucărie din copilăria mea.

Până la 7 ani am trăit într-un apartament cu mama și tata, apoi noi ne-am mutat cu bunicii din partea mamei și la puțin timp părinții mei s-au despărțit. Mama mea era floristă și bunicii aveau o casă mare cu grădină imensă, cu multe flori, iar noi am rămas cu ei. Florile au fost meseria mamei și universul nostru timp de 20 de ani, până când bunicul s-a îmbolnăvit iar mama a renunțat la munca ei pentru a avea grijă de el.

 

Anotimpul 2 – Vera adolescentă.

Între cărți, frici și vise

Mama mea a fost foarte severă în adolescența mea, iar acum este o bunică severă. De la 9 ani mi-am făcut toate temele singură, niciodată nu a mai fost nevoie ca mama să mă controleze. Alți copii mergeau la cursuri de dans sau de canto, la diverse activități extra-școlare, dar mama nu m-a dus niciodată și nici nu m-a întrebat dacă îmi doresc, iar eu eram prea timidă să-i cer ceva. Singura mea pasiune a fost școala, locul unde simțeam că eu contez, că însemn ceva. Am decis să dau la facultatea de farmacie și pentru asta m-am pregătit foarte mult la chimie și biologie.

 

Anotimpul 3 – Vera adult

Între iubire și profesie

Am terminat facultatea și m-am angajat imediat la o firmă din industria farmaceutică, pentru care eram reprezentant medical și manager. Au fost niște ani frumoși, viața mea prindea contur. Apoi l-am cunoscut pe soțul meu, la școala în care urmam cursuri pentru a-mi obține carnetul pentru categoria A, pentru că sunt pasionată de motociclism. Vera cea timidă rămăsese în alt anotimp al vieții mele. Apoi a venit pe lume băiatul nostru – ARTEM, numele lui provine de la Zeița Arthemis, cea neînfricată, pentru că așa îmi doresc să crească el. În timpul concediului maternal m-am gândit la o schimbare de carieră, meseria mea de reprezentant medical presupunea un program foarte încărcat și de multe ori lucram în weekend, era un ritm în care nu puteam continua, ca mamă. Și atunci am început să studiez podologia, un domeniu dedicat afecțiunilor picioarelor și defectelor de postură. Școala a fost costisitoare și a durat un an, iar apoi am găsit cu greu un loc în care să pot face practică, pentru a putea lucra apoi într-un centru podologic. Între timp soțul meu găsise un contract de lucru în străinătate, așa că viața mea era prinsă între creșterea lui Artem, noua carieră și convorbirile la distanță cu soțul meu. Noul meu contract trebuia să înceapă într-o zi de joi – pe 24 februarie 2022.

Anotimpul 4 – Războiul

Pe 24 februarie ne-am trezit și deja erau peste tot știri despre război

Grădinițele nu funcționau, așa că Artem a rămas acasă, cu mama. Eu am plecat spre prima mea zi de lucru la clinica de podologie, iar drumul care ar fi trebuit să îmi ia 20 de minute a durat mai mult de o oră. Până la ora 12 nu venise niciun client la clinică, așa că ne-au spus să ne întoarcem acasă, pentru că centrul se va închide pe termen nedefinit, iar perioada noastră de practică a fost anulată.

M-am întors acasă și m-am organizat cu mama, cumpărasem câteva alimente de bază (orez, zahăr, ulei), niște medicamente și lumânări. Eu și mama am dormit cu rândul, de fapt mai mult am păzit somnul lui Artem, dar la primele bombardamente am decis că voi face orice pentru ca Artem să supraviețuiască. Nu am vrut să-i spun că e război, l-am mințit că s-au ciocnit niște mașini pe stradă. Am decis brusc să fugim, nu știu de unde am găsit puterea asta în mine, dar pur și simplu am luat cu noi câteva lucruri, am împachetat niște haine și actele, câteva cărți și jucăria preferată a lui Artem, pe Pisoiul MUR, și ne-am suit în mașină.

Nici măcar nu i-am spus soțului meu că fugim din Ucraina, pentru că el era în China în acel moment și reușeam foarte greu să luăm legătura. Copilul era speriat, vedea și el ce e pe străzi, așa că i-am spus o poveste despre soldați buni și cei răi.

Nu știam către ce merg, voiam doar să ajung cât mai departe de Ucraina și de Război. Am pornit către România, pentru că era cea mai apropiată, de la noi din Odessa și până la graniță sunt cam 300 km, deci un drum de maxim 3 ore. Dar în vamă erau deja cozi interminabile și a durat mai mult de 24 de ore să trecem dincolo. Mașinile așteptau bară la bară și unii oameni plăteau pentru a intra în fața cuiva, pentru a sări rândul, pentru a fi cu 5 sau 10 mașini mai aproape de libertate.

Ne-am oprit prima noapte lângă Isaccea să dormim ȘI APOI AM CONDUS ȘI AM CONDUS ȘI AM CONDUS….8 ZILE, PÂNĂ ÎN PORTUGALIA.

Am intrat în țară pe 8 martie, la ora 9 și 20 de minute. Nu știu de ce a ales Portugalia, eram pentru prima oară în Europa și nu știam pe nimeni acolo, efectiv am condus fără țintă, m-am oprit doar la ocean și nici acolo nu reușeam să scap de sunetul războiului, nu puteam să mă liniștesc și să mă simt în siguranță.

A durat cam 6 sau 7 săptămâni să mă simt în afara pericolului și să nu mai simt că războiul mă urmărise, ca un animal de pradă.

Am plecat din Portugalia de Paște si ne-am întors in România. Pe timpul verii am locuit în Costinești, pentru că acolo era marea, Marea mea Neagră, unde mă simțeam puțin acasă. Soțul meu a reușit să vină în România să ne vadă abia în august și ne-a ajutat să ne mutăm la București, lui i-a fost mai simplu să se descurce, pentru că vorbește românește. Am cunoscut cu el aici omeni buni, chiar și un cuplu de români care au decis să ne fie nași, pentru că nu aveam cununia religioasă, doar cea civilă.

În anotimpul acesta mi-e greu să spun cine sunt. Mi-am pierdut prietenii, casa, cariera pentru care m-am pregătit, viața pe care o duceam. Mai mergem din când în când la Odessa, să vedem dacă mai e în picioare apartamentul nostru. Orașul încearcă să supraviețuiască, ca și oamenii lui, dar e foarte dificil.

În acest anotimp mă simt amorțită, iar uneori sufăr când copiii din parc nu vor să se joace cu băiatul meu, doar pentru că este un copil refugiat. Asta deși Artem merge la o grădiniță cu predare în română și deja vorbește destul de bine pentru vârsta lui. Eu îmi doresc ca el să nu se simtă singur și știu că suferă că și-a pierdut prietenii.

Anotimpul 5- Vera și marea

Caut viitorul anotimp al vieții mele, nu știu cum va fi, dar cu siguranță trebuie să fie lângă mare, unde pentru mine înseamnă acasă.

Alte povesti:

Străinii care au contat
Un workshop de storytelling a adus Muzeul Abandonului împreună cu un grup de ucrainence dornice să-și...
Detalii
Locurile Alionei
Aliona Kurilko-Kuznetsova: „Este foarte dificil, dar cred că trebuie să mulțumesc Universului –...
Detalii
Prietenia dintre femei în vreme de război și pace
„Alyona, Alla, Iryna și cu mine ne-am întâlnit în România și asta este ceva ce nu vom uita niciodată!”...
Detalii
Dor
„Mă numesc Olena Ilienko, sunt din Ucraina, vin dintr-o familie cu o româncă și un ucrainean, știu limba...
Detalii
„Uneori nu pot să-mi amintesc cum arată bucătăria mea”
Mi se întâmplă des asta: să aud frânturi din conversațiile unor ucraineni – în general grupuri...
Detalii
Povestea mea de război
Am refuzat până în ultimul moment să cred că Rusia ne va ataca. Eu m-am născut dintr-o alianță ruso-ucraineană....
Detalii
Rocada rolurilor
𝐀𝐥𝐲𝐨𝐧𝐚 & 𝐀𝐥𝐥𝐚 sunt în România de mai bine de un an, sunt venite în România împreună, sunt prietene...
Detalii
Dicționar: Cuvinte de refugiu
În prima oră a workshop-ului de o zi la care le-am cunoscut pe Vira, Olena, Alla și Alyona, nu mi-am...
Detalii
Animalele cu care am plecat, pe care le-am pierdut pe drum și pe care le-am salvat
Toți avem legături și resurse care ne țin pe linia de plutire atunci când totul devine brusc greu și...
Detalii
Anotimpurile Verei 
Preambul: „La 45 de ani mă uit încă la filme acoperindu-mi privirea la scenele care mă sperie, ferindu-mă...
Detalii