Toți avem legături și resurse care ne țin pe linia de plutire atunci când totul devine brusc greu și simțim că e prea mult. Am lucrat pe platoul de filmare al unei televiziuni din Kiev și credeam că ancora mea va fi compusă din toate cunoștințele mele despre logistică și pregătiri și organizare. Am făcut asta ani de zile.
Din februarie 2022, am cunoscut foarte mulți oameni și părea că ei sunt pânza care se țese sub picioarele mele în caz că o să cad și voi avea nevoie de plasă de siguranță. Deși le iubesc, în povestea mea animalele au fost … nu piedică, dar disconfort. Vorbim de drumuri lungi, vorbim de chirii schimbate, de adăposturi aglomerate, e greu să ai cu tine o pisică. Eu aveam 2. Și un câine. Și un copil pentru care ele sunt parte din familie. Nu îți lași familia în urmă.
Când a început războiul (în dimineața zilei de 24 februarie, la ora 4.45, eram la serviciu, echipa de filmare se pregătea să treacă în emisia programului matinal „Ranok z Ukraine”), când operatorul, care se afla pe aeroportul Boryspil, a trimis o fotografie în chat: „au început să bombardeze aeroportul”. Apartamentul meu este situat lângă aeroportul Zhuliany. Mi-a fost frică.
Varya, fiica mea, era deja pusă în gardă, o avertizasem că poate să primească un telefon de la mine cu cuvintele „Plecăm acum”. Discutasem cum vom acționa și ce ar trebui să facă și ce să ia. Ne-am pregătit din timp… Am înțeles că izbucnirea războiului era posibilă. Dar era ipotetic, nu te pregătești cu adevărat.
Eu și Varya urma să plecăm cu prietena mea și cu soțul ei, aveam planul ipotetic făcut. Ei aveau mașină, noi nu. Am venit acasă… fiica mea avea necesarul împachetat, era îmbrăcată și cu un rucsac… pisicile erau într-o cușcă și câinele într-un cărucior . Era mult. Dar nu îți lași familia în urmă.
22.02.2022 …. Bagajele. “Varya…. trebuie să luăm doar cele mai importante, lucrurile necesare….” “Mamă, ce vom face cu animalele? ……”Nu pot să gândesc, mă folosesc doar de rațional. Pune câinele pe cărucior și vezi cât spațiu liber rămâne în mâinile noastre… exact atât vom lua”
Am înțeles că nu m-aș ierta niciodată dacă aș lăsa animalele. Nu știam cum vor fi lucrurile la graniță, dar nu le voi părăsi.
23.02. 2022 Mașina Olyei era parcată sub ferestrele casei mele. Alături de animalele noastre, în mașină erau 3 câini, 4 pisici și o broască țestoasă. De asemenea, fiica mea are 11 ani și suntem 3 adulți… avem hrană pentru animale de companie și documente. Haine. Niște provizii pentru noi, oamenii. Cuvântul plin nu descrie nimic.
Am plecat și am mers mult. Animalele au fost foarte tăcute tot drumul. Câinele meu de 27 kg s-a ghemuit pe picioarele mele. Cele 2 pisici care nu s-au înțeles niciodată încât să stea în aceeași cameră se aflau în același transportor, deoarece nu exista spatiu, dar au fost absolut de acord cu soarta care deja le depășea de acum. ……
Era înfricoșător….pe câmp, dar animalele trebuiau să meargă la toaletă….și să-și îndrepte labele. Când ne-am oprit noaptea, în Gusyatin, în casa de lângă cimitir, după 9 ore de condus, Prăjitură a plecat. “Primul meu născut.” …. Era foarte întuneric și soțul Olyei a ieșit la mașină și nu a observat cum a sărit pisica în stradă …. Am auzit pisica miaunand noaptea, dar nu am putut ghici ca e el..Cupcake ma cauta.
Când mi-am dat seama mi-a inghetat inima. L-am cautat. Trebuia sa stam nemiscati si noi numai asta nu faceam. Trebuia sa avem grija cu bateria de la telefon, dar lanternele puteau sa gaseasca pisoiul. Am facut tote eforturile si tot a trebuit sa ne miscam, am plecat cu o fetita care isi pierduse cel mai mai bun prieten.
Dimineata, știrea anunța că bărbații nu au voie sa plece. Mi-am dat seama că va trebui să mergem mai departe singure…. Eram foarte speriată, nu știam cum să continui să fac față singură… și căutam o pisică și nu o găseam…
Apoi a fost o porțiune unde trebuia sa mergem pe jos si din nou inima mi-a înghețat pentru ca mi-am auzit un gând rău. M-am bucurat că acum fetița mea putea să care cușca. Că nu mai erau două pisici. Umărul unde aveam un bagaj începuse să ardă, acum aveam vinovăție pe el. Cu cât căram mai puțin cu atât drumul era mai ușor și noi mergeam mai repede.
Trebuia făcut ceva foarte repede. Nu mai aveam masina si taximetriștii nu ne primeau în mașină cu un câine fără botniță. Raidurile aeriene constante m-au înnebunit… practic nu am dormit și m-am uitat la știri. Strălucirea de la orizont a indicat că bombardamentele aveau loc la câțiva kilometri distanță. A fost un șofer care a fost de acord să ne ia, dar atunci, pe loc. Și noi nu găsisem pisoiul. A trebuit să plecăm. Mi-am spus că cu siguranță îl voi revedea. Din acea zi am început să monitorizez grupuri de Telegram, am scris în toate. Oamenii erau mai conectați mai mult ca niciodată. Sate vecine care nu s-au vizitat niciodată locuiau acum pe aceeași uliță a internetului și refăceau traseele oamenilor dragi, aflau soarta celor iubiți rămași pe loc, întrebându-se peste gardul fictiv.
Drumul ducea spre Cernăuți, am scris în toate părțile lumii, a ramas un prieten din Romania, să ajungem în București și ne găzduiește el o vreme.
Lângă graniță erau o mulțime de femei care se despărțeau de bărbații lor… copii în cărucioare plângeau… câinele s-a încurcat în picioare și s-a întins constant pe asfalt. Ne dispăruseră puterile. “Milka… mai ai răbdare te rog” M-am întors către câine și mi s-a părut că mă înțelege și s-a ridicat și-a plecat…..
…. ștampilă în pașaport și ceva într-o limbă necunoscută ….. România.
România. Am ajuns. A început să ningă…trebuia să merg la București….voluntarii ne-au găsit o familie care ne-a luat pentru o noapte. Prima noapte am dormit cu toții…
În București, am locuit la un prieten. Am avut o relație complicată de prietenie peste care am adăugat locuitul împreună. Eram ca o familie, fără să fim familie adevărată. M-am atașat mult de mama lui, ne iubea ca pe copilele ei. Și ea avea un pisoi. mustăciosul cu ochii verzi. Pedro! EI, mamei, i-a revenit misiunea ingrată să trebuiască să ne spună să ne mutăm când omul la care stăteam și-a găsit pe cineva cu care să facă o familie adevărată. A suferit văzându-ne plecând către nicăieri, dar am luat-o din nou de la capăt, de data asta în România. Nu după mult timp inima mamei noastre adoptive a cedat. Asta m-a reapropiat de amicul meu și o vreme am rămas în preajmă să am grijă de pisoiul mamei, singurul ei nepot oficial. Ne-am mutat în casă ei cu pisoiul, deci în casa pisoiului. A doua noastră gazdă în România a fost.. Pedro!
Pedro mănâncă doar lalele și cere să fie ținut în brațe și stă bucuros pe umărul meu…. Eu fac cafea dimineața. Lola, Pedro, Bunicul și Milka au devenit preocupările mele.
Cum adică cine e bunicul? Cam în perioada aia l-am găsit pe Keks. Cupcake. Prăjitură. Pisoiul fugit noaptea.
De când am plecat din Gusyatin am continuat să îț caut prin Telegram. Zone de care nu auzisem niciodată era ce vedeam zilnic. Și într-o zi cineva l-a găsit! Mi-a trimis o poză. Eu si Varya ne-am uitat, chiar era el. Murdar, zgârâiat, bătut, mult mai slab, dar era pisoiul nostru gri. Ce a urmat este din nou o pânză care unește oamenii, o constelație de oameni care voiau să ajute. Dacă închid ochii îi vad ținându-se de mână fiecare peste granița unui sat, oraș și chiar peste granița mare dintre Ucraina și România. Granița pe care pisoiul nostru a trecut-o în urma noastra, trei luni mai târziu, după ce oamenii s-au organizat ca el sa stea 2 luni la Kiev să își facă vaccinurile, microcipul, pașaportul).
A venit pe autobuz, trecut din brațe în brațe. A ajuns până la autogara Militari, noaptea la 1. Nu avem bani de Uber, nu știam Bucureștiul atât de bine, nu puteam să merg pe jos. L-am sunat pe colegul de la cursurile de limba română. Cum știi că cineva are mașină sigur și îți rămâne asta în minte? e o decapotabilă. Noaptea, frig, cu pisicul in cușcă am ajuns la Varya.
Era murdar, obosit. Dimineața mirosea toată casa. De ce mirosea? Pentru că era un motan necastrat? De ce era necastrat? Pentru ca nu era pisoiul nostru. 😊) „Mami nu are dinții din față – asta înseamnă că are peste 10 ani. Keks era tânăr. ….Dar ajunsese la noi la ușă și el scapat de război.
Bunicul a devenit un membru al micuței noastre familii în jurul zilei de naștere, așa cum îl luasem demult pe Keks. Eu si Varya suntem născute în aceeași zi.
Continui să monitorizez grupuri din Gusyatin despre pisici și câini dispăruți în speranța că îi voi vedea pe Prăjitură. Dacă îl găsesc și este fără casă, îl voi lua în ciuda faptului ca sunt deja 3 pisici. După victorie, aș dori să organizez o clinică veterinară sau un adăpost de animale în Gusyatyn. Trimit bani când pot să ajut. Fata care m-a ajutat să îl caut pe Cupcake, în ciuda lipsei de finanțe și a timpului de război, continuă să ajute cozile animale fără adăpost și caută familii care sunt gata să-și ia un nou prieten.
editor: Ștefania Oprina
Tatyana Chetvergova
