“A durat cam 6 sau 7 săptămâni să nu mai simt că războiul mă urmărește ca un animal de pradă.”
Vera Pyrozhkova (34) este din Odessa și e mama unui băiețel de cinci ani. Are pregătire în farmacie și podologie. Acum, învață română și engleză, și studiază psihologie.
Mă simt pierdută. Înainte de război știam cum este viața mea, cine sunt, unde mă duc dimineața, pentru ce muncesc sau trăiesc, la ce visez. În ziua în care a început războiul era prima zi a unei noi etape din viața mea, primisem oportunitate de a începe un job nou, pentru care m-am pregătit și am studiat. Îmi aduc aminte cum am plecat de acasă, cum am ajuns acolo, cum am visat pe drum la ceea ce va urma, în timp ce ecourile atacului armat erau deja în jurul nostru. În mai puțin de 24 de ore am devenit altcineva, în mai puțin de o zi tot ceea ce știam despre mine s-a schimbat.
𝑃𝑒 24 𝑓𝑒𝑏𝑟𝑢𝑎𝑟𝑖𝑒 𝑛𝑒–𝑎𝑚 𝑡𝑟𝑒𝑧𝑖𝑡 𝑠̦𝑖 𝑑𝑒𝑗𝑎 𝑝𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑡𝑜𝑡 𝑒𝑟𝑎𝑢 𝑠̦𝑡𝑖𝑟𝑖 𝑑𝑒𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑟𝑎̆𝑧𝑏𝑜𝑖. Grădinițele nu funcționau, așa că Artem a rămas acasă, cu mama. Eu am plecat spre prima mea zi de lucru la clinica de podologie, iar drumul care ar fi trebuit să îmi ia 20 de minute a durat mai mult de o oră. Până la ora 12 nu venise niciun client la clinică, așa că ne-au spus să ne întoarcem acasă, pentru că centrul se va închide pe termen nedefinit, iar perioada noastră de practică a fost anulată.
M-am întors acasă și m-am organizat cu mama, cumpărasem câteva alimente de bază (orez, zahăr, ulei), niște medicamente și lumânări. Eu și mama am dormit cu rândul, de fapt mai mult am păzit somnul lui Artem, dar la primele bombardamente am decis că voi face orice pentru ca Artem să supraviețuiască. Nu am vrut să-i spun că e război, l-am mințit că s-au ciocnit niște mașini pe stradă. Am decis brusc să fugim, nu știu de unde am găsit puterea asta în mine, dar pur și simplu am luat cu noi câteva lucruri, am împachetat niște haine și actele, câteva cărți și jucăria preferată a lui Artem, pe Pisoiul MUR, și ne-am suit în mașină.
