„Înainte de război, aveam vieți atât de minunate și perfecte. Fotografia este făcută înainte de război, într-un parc pe o insulă. Îmi plăcea să mă plimb cu fetița și soțul meu pe acolo, printre copaci, cu o cafea sau un ceai și un sandwich. Atunci credeam că e rutină și abia acum ne dăm seama că eram cu adevărat fericiți, pentru că acum am pierdut ce aveam.
Când am văzut știrile, nu le-am crezut. Nici acum nu putem crede că s-a întâmplat cu adevărat. Când ne-am trezit în acea dimineață, în urmă cu un an, am sperat că soțul meu doar a glumit despre începutul războiului. Am avut la dispoziție o oră să ne luăm lucrurile și să plecăm la Kiev. Pentru că ne-am dat seama că Zaporizhzhia nu este în siguranță. Orașul este foarte aproape de regiunea Donețk.
Ne-am luat fiica, care are 8 ani. A fost un miracol că soțul meu a luat tot ce ne trebuie în mașină. Am luat în bagaje niște haine, documentele, medicamente, apă. Fiica mea și-a luat câteva jucării într-un rucsac. Mi-am luat și laptopul pentru muncă, pentru că am înțeles că o vreme nu voi mai ajunge acasă. E foarte dificil să îți iei toată viața într-o valiză.
A fost foarte greu să călătorim, ne-am uitat pe Google Maps și a trebuit să schimbăm traseul de mai multe ori, pentru că unele drumuri fuseseră deja bombardate. În prima noapte de drum, a fost un miracol că am găsit un loc de dormit, toate apartamentele și hotelurile erau pline. Am stat două săptămâni la Kiev. A devenit foarte stresant pentru fiica mea, așa că soțul meu a spus că e mai bine să merg poate în Polonia, poate în România. Nu voiam să-l părăsesc, nu îmi puteam imagina să trăiesc fără el. Dar am decis să ne mutăm la un prieten din România, aproape de granița cu Ucraina. Timp de două luni, nu m-am putut opri din plâns, pentru că fiica mea mă întreba mereu când se poate întoarce în camera ei și la jucăriile ei. Mă întreba când își poate îmbrățișa tatăl.
Mi-a fost greu să mă descurc singură cu toate astea. Când copilul tău suferă, este foarte greu. Uneori mă simt aproape bine, dar uneori e greu de înțeles că tot ce ai trăit a dispărut într-o singură zi.
Fiica mea a fost atât de stresată încât nu a vrut să vorbească cu nimeni. Așa că am înțeles că dacă o duc la o școală românească îi va fi foarte greu, așa că a trebuit să găsesc o școală ucraineană. Acum are prieteni noi, aproape s-a adaptat. Dar toți copiii din Ucraina au foarte mult stres și va dura mult timp să se recupereze. Din exterior, pot arăta ok, dar în interior nu sunt ok.
Uneori este greu să nu plângi. La început, m-am plimbat mult într-un parc și am plâns acolo unde nu mă putea vedea nimeni, pentru că am înțeles că dacă plâng în fața fiicei mele, va plânge și ea. Așa că nu i-am arătat durerea mea și a fost greu, pentru că nu le-am putut arăta nici părinților mei, pentru că și ei ar fi suferit cu mine. Cred că pentru noi, fetele ucrainene, a fost greu să simțim și să arătăm emoții, așa că ne-am întrerupt viața și nu ne-am lăsat să simțim nimic. Ca și cum trăiam, dar muriserăm pe interior. Acum am înțeles că asta nu e ok. După câteva luni am început să caut un loc unde să pot vorbi cu cineva, să-mi spun povestea și să aud alte povești.
Mă simt mai bine acum să știu că părinții mei sunt în siguranță, că socrii mei sunt în siguranță, că soțul meu este în siguranță, dar viața mea este încă ruptă în bucăți. Când am ajuns în România, părinții mei erau încă în Zaporizhzhia și în fiecare zi auzeau rachetele și trebuiau să se mute într-un loc sigur. În tot acest an aproape niciodată nu au dormit normal. I-am rugat să vină și în România și au decis să se mute aici în octombrie, când în Ucraina era foarte greu cu curentul și apa.
În această țară sunt oameni foarte frumoși, există o natură foarte frumoasă, dar toți ne dorim să ne întoarcem. Îmi este greu să înțeleg locul meu în această țară.
Ultima zi de pace, întâia noapte de război este o instalație digitală participativă marca Muzeul Abandonului, un zid digital de imagini cu ultimele zile de pace din memoria telefoanelor mobile.
Poveste culeasă de Bogdan Dincă pentru campania Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin SERA Romania, Care Franța și FONPC.
