Cred că ți-am mai scris, dar nu mai găsesc acea scrisoare. Cred că ți-am mai mulțumit și ți-am mai reproșat. Cred că am mai râs, am mai plâns și am mai țipat la tine și te-am mai și iubit și te-am și urât. Cred că toate lucrurile astea le-am simțit, dar cel mai mult ți-am simțit lipsa. Nu doar fizic, ci mai ales ca rol în viața mea. Aș fi vrut să am un model, un reper, o ancoră la care să mă întorc când mi-e greu, cineva care să-mi spună ”ai încredere, va fi bine”. Nu acum… că acum mă pot conforta singura, dar aș fi vrut să aud asta când eram doar un copil care trăia la bunici, când eram doar o adolescentă care nu știa încă cine este și pășea cu teamă în vizitele de duminică, de la voi… părinții mei. Aș fi vrut să aud asta când eram o tânără care s-a aruncat într-o căsnicie în care nu ar fi trebuit să se arunce… pentru că voia și ea o familie și ceva al ei și să se simtă acasă, undeva. Să simtă ca e la locul ei. Acum mă simt acasă, nu doar pentru că mi-am cumparat o casă a mea și mi-am făcut un univers al meu, ci pentru că mă simt acasă în mine și cu mine. Dar atunci când nu am avut acest confort de acasă, mi-ar fi plăcut să fii stanca din universul meu, cea care avea să rămână acolo când orice altceva s-ar fi dezintegrat. Cel mai tare și mai tare însă mi-aș fi dorit să nu devin eu mama ta, pentru că asta mi-a răpit șansa să fiu copilul cuiva. Eu am fost nepoata cuiva… niște oameni care m-au adorat, dar nu am fost copil. Am fost doar nepoată, soție, colegă, parteneră… dar nu am fost copil. Nici nu știu dacă exista oameni în lume care sa nu fi fost copii… dar iată, eu am fost direct mamă, mama ta. Așa a fost de la început, mama sau sora, depinde în ce raport ne aflam, de victimă care avea nevoie de protecție sau într-o competiție pentru iubirea bunicilor. Dar cu toate astea îți mulțumesc pentru toate întăriturile pe care mi le-am creat pe la colțuri, pentru că de cate ori m-am lovit contondent de tine am mai pus o protecție și un plasture, m-am mai ridicat pe un picior… până când am văzut ca sunt un miriapod, ca am toate picioarele din lume și oricâte mi-ar fi retezate eu imi pot crește altele. Apoi am aflat că am aripi, toate aripile din lume… și am zburat. Dar nu te-am abandonat niciodată, am rămas acolo. Uneori la distanță, pentru că știu că brațele tale de iedera mă pot prinde, dar am fost acolo și te-am plivit, udat, scuturat de frunze și de lacrimi, îmbrățișat fugar… și te-am ținut ancorată. Îți mulțumesc pentru toate câte au fost și câte nu au fost. Pentru toate câte vor fi. Și îți doresc să îți crească aripi și să știi că până și iedera poate crește singură, nu trebuie sa se sprijine neapărat pe zidul cuiva, ea poate sa îmbrace pământul și să-l iubească. Poate ca nu am fost copil, dar m-ai ajutat sa devin fluture și pentru asta îți mulțumesc.
Mărturie donată anonim în cadrul campaniei Lumina din întuneric.