Ultima poză făcută cu telefonul meu înainte de invazia rușilor în Ucraina a fost făcută duminică, pe 20 februarie. Eram voluntar de câteva luni și lucram cu copii din medii defavorizate, chiar în localitatea în care trăiesc de 5 ani. Nu prea aveam suficienți voluntari pe atunci și copiii fiind foarte energici, am chemat unul singur ca să putem face lecții în liniște. Doar că în loc de unul, au venit 11 copii. Fiecare dintre ei și-a adus sora, vărul, vecinul. A fost ceva panică dar într-un final m-am descurcat.
Apoi pe 24 februarie am aflat de invazie și bombardamente. Am zis că e clar fake news, nu avea cum să atace întreagă țară, eu mă așteptam să atace terestru dintre est, începând din zonele care erau deja atacate din 2014, nicidecum să lovească Kievul.
Au urmat câteva zile de îngrijorare serioasă, mă gândeam că ar trebui poate să plec și eu spre Vest, cât mai departe de ruși. Au început să vină primii refugiați în România și românii se mobilizau peste tot. Eu eram cumva amorțit, aș fi vrut să ajut cumva, dar încă nu știam cum.
Pe la începutul lui martie am aflat că la Arad ajung trenuri cu mulți copii ucraineni flămânzi, fără apă sau alte provizii. Atunci am zis că este momentul să ajut, că la Brașov trebuie să ne organizăm și să îi ajutăm pe ucrainienii care erau în tranzit. De la o mână de oameni inimoși s-a creat un grup, o comunitate de oameni care au vrut să ajute: persoane care vorbeau rusă sau ucraineană și au ajutat cu traducerea, oameni care cărau fizic la trenuri baxuri întregi de apă sau sacoșe cu mâncare, produse de igienă, jucării și cărți de colorat, oameni care făceau sandwichuri în bucătăria proprie. Au participat categorii foarte diferite de persoane: italieni, americani, ucraineni, moldoveni, ortodocși, catolici, misionari, preoți, copii, activiști din protectia animalelor,oameni din partide politice, din comunitatea locala LGBTQ, motocicliști etc. Oameni care întâi pe frig și ger, pe ploaie și vânt, apoi chiar și pe caniculă, erau prezenți zilnic la Gară la trenurile cu ucraineni care staționau doar câteva minute.
Prin trenuri am întâlnit o mulțime de femei și copii, vârstnici, mulți căței, multe pisici. De cele mai multe ori aveau doar câteva bagaje, o geantă, un rucsac de fiecare, uneori pur și simplu sacoșe. Uneori aveau încălțămintea ruptă sau copilul desculț. De multe ori aveau nevoie de medicamente. Erau epuizați, îngrijorați. Cu gândul la ce au lăsat acasă, la bărbații din familie care nu au putut părăsi țara, la locurile în care vor ajunge departe de casă, printre străini…
Am continuat activitatea de voluntariat în gara Brașov până în iunie-iulie. În martie erau câte 3 trenuri pe zi, fiecare dintre ele cu 300-400 de ucraineni. Apoi treptat s-a redus mult numărul, în vară ajungând în jur de 20 persoane.
Ce mi s-a părut impresionant, a fost că o parte din oamenii care făceau voluntariat la Gară au început să facă și pentru copiii români din mediile defavorizate cu care lucram și eu. Iar o parte din voluntarii de la activitatea cu copiii au început să meargă și la Gară să ajute ucrainieni.
Sper să se termine curând acest război teribil iar toți oamenii să se poată întoarce la casele și la viețile lor.
Ultima zi de pace, întâia noapte de război este o instalație digitală participativă marca Muzeul Abandonului, un zid digital de imagini cu ultimele zile de pace din memoria telefoanelor mobile. Proiect finanțat de CARE prin SERA Romania, Care Franța și FONPC.
