În telefonul meu, pe 24 dimineață există o fotografie cu fetița mea, Vera. Mergeam cu ea la dans, de două ori pe săptămână. Era o piață centrală în Harkov, unde era patinoarul și bradul mare de Crăciun, care tocmai se strângea. Apoi, a doua fotografie este cu băiatul meu, care lipea benzi adezive pe geamuri, ca în caz de bombardament geamurile să nu se transforme în proiectile. Iar următoarea este cu copiii dormind în subsolul blocului, pentru că deja bombele erau asupra noastră.
Războiul a adus în viața mea, ca artist, o putere pe care nu o bănuiam, o convingere că pot crea pentru mine, nu doar pentru alții. În acest an au apărut două cărți semnate de mine, una se numește Jurnal de Război și conține ilustrații din timpul primelor zile de bombardament, a doua se lansează la aproape un an de la debutul războiului și se numește O casă capricioasă.
Prima carte este o mărturisire personală, modul în care eu am văzut și trăit războiul în primele zile, nu am intenționat ca aceste desene să devină o carte. Erau pur și simplu niște schițe prin care încercam să mă ancorez în realitatea acelor zile, era ca un proces terapeutic.
În a doua carte am încercat să fac abstracție de la circumstanțele exterioare, de la războiul de acasă și viața mea ca refugiat, la mii de kilometri distanță de viața mea de până în 24 februarie 2022 și să găsesc o metaforă care poate fi înțeleasă de oricine, indiferent de timp și loc.
Revenind la prima carte, jurnalul meu personal, care s-a transformat în proiectul editorial Jurnal de Război și a fost publicată în mai multe țări. În finalul lui februarie 2022 postam aceste imagini pe contul meu de Social Media și o mulțime de oameni urmăreau desenele mele, inclusiv un editor de carte din Coreea, care a propus să realizăm o carte. Desenele mele aveau atunci un scop de arhivare dar mai ales de auto-terapie. Credeam la acel moment că toată nebunia aceea se va termina în câteva zile, așa că extrăgeam trăirile acelea traumatice prin desen, le scoteam din mine și le puneam pe hârtie, crezând că vor deveni repede doar niște amintiri urâte. Nu am știut că jurnalul de război va cuprinde 50 de desene și se va finaliza cu fuga mea, alături de copii, din Ucraina, dintr-un oraș mutilat. Deci jurnalul meu de desene a fost întâi terapie, apoi carte publicată în mai multe țări, iar în curând va fi exponat la House of European History din Bruxelles. Dar eu nici nu am reușit să internalizez acest parcurs, doar am făcut niște pași, unul după celălalt, fără să mă gândesc la rezultat, iar deocamdată asta mă ține conectată la procesul de creație.
Pentru mine lumina din tot acest întuneric al ultimului an au fost copiii mei. Ei mă țin activă fizic, emoțional și spiritual.
În bagajul meu de abandon s-au aflat documentele, pusesem doar lucruri de strică necesitate, documente și haine pentru copii, dar nu știam exact ce se află în rucsac, pentru că făcusem și desfăcusem de mai multe ori acele bagaje. Apoi am descoperit că în rucsacul meu își făcuse loc un iepuraș de pluș, care evadase împreună cu noi din Harkov. Fusese pus acolo de Vera, fetița mea. Iepurașul a devenit parte integrantă din viața noastră și acum este cu noi, la București, ne însoțește peste tot.
Ultima zi de pace, întâia noapte de război este o instalație digitală participativă marca Muzeul Abandonului, un zid digital de imagini cu ultimele zile de pace din memoria telefoanelor mobile. Proiect finanțat de CARE prin SERA Romania, Care Franța și FONPC.
