„Am emigrat în Israel împreună cu mama mea, Georgeta Pavel, un fox terrier bătrân și asmatic (Harry) și 3 pisici: Dixy (un motan negru), Suzy (o tigrată gri) și Figaro (un birmanez) în data de 25 iulie 1989. Fiecare dintre noi avea câte o valiză de 20 de kg.
Cu o lună înainte am trimis, de la Gara Chitila, o ladă din lemn ce cântărea 60 de kg. Asta pentru că eram minoră și nu aveam și eu dreptul la o ladă. Cu luni de zile înainte am început să trimitem cărți, răspândite pe la prietenii mamei din Israel. Cum locuiam la Câmpina, ne urcam o dată pe lună într-o IRTA obosită și făceam drumul până la un anumit oficiu poștal din centrul orașului Ploiești ca să trimitem cărțile, împachetate frumos, cărți de care mamei îi era greu să se despartă.
Atunci când am umplut lada de 60 de kg. știam că nu aveam voie să luăm cu noi bijuterii cu pietre, (doar bijuterii simple de aur, maximum 5 grame și de argint, 10 grame), timbre, tablouri de valoare sau alte obiecte “de patrimoniu”, așa că pe acestea le-am lăsat pe la prietenii noștri din Câmpina, în ideea că într-o bună zi le vom putea recupera.
În lada de 60 de kg. am pus haine de iarnă și pături, încălțăminte, un serviciu de masă primit în dar de părinții mei la căsătorie și fotografii de familie.
În bagajele de cală am luat cu noi haine de vară, fotografii, diplomele mamei traduse în engleză și fotografii ale certificatelor de naștere. Certificatele de naștere în original și cartea de muncă a mamei au rămas în România. Pașapoartele le-am primit de la Securitatea din Ploiești, înainte de ziua emigrării.
În ziua în care am emigrat, îmi amintesc că aveam un zbor de noapte. Am închis ușa casei și totul arăta ca și cand ne-am fi întors a doua zi, dar noi de fapt plecam din casa copilăriei tatălui meu și a copilăriei mele pentru totdeauna. Nu era apartamentul nostru, era o casă naționalizată, dar ne lăsam acolo multe amintiri dragi cu familia noastră în care s-a râs mult la un moment dat. Tot ce a mai rămas în casă – piese de mobilier, cărți, veselă, haine, și-au împărțit între ei prietenii noștri.
Lada de 60 de kilograme avea să ajungă pe mare în Israel și cum între timp a fost revoluția din decembrie 1989, am recepționat-o în primăvara lui 1990, după ce am trecut iarna israeliană cu hainele din valize și ce a cumpărat mama, din banii de stipendie și ulterior din primele două salarii încasate, ca profesoară de balet.
Când am deschis lada, am realizat că mai mult de jumătate din lucruri nu ne erau folositoare, dar s-au dovedit utile unor proaspăt emigrați din Etiopia. Multe au fost aruncate la gunoi, pentru că erau acolo și perne cu puf, care putreziseră, în timpul lungului transport.
Mama a purtat blănuri în România, dar de acum eram și vegetariene și total împotriva purtării de blană naturală.
Așa că scurta din blană de capră și căciula asortată le-a dăruit mama unei rusoaice care venise la muncă în Israel și o vreme a ajutat-o pe mama la menaj. Rusoaica a dus blănetul rudelor din Siberia.
O parte din fotografii s-a întors cu mine în România, după ce am venit aici la facultate, în toamna lui 1993. Practic din toată lada aceea, fotografiile sunt cele mai valoroase, pentru că spun povestea familiei mele.
Revenind la bagaje, în această primăvară am fost de câteva ori la Gara de Nord, ca să fac voluntariat când soseau trenurile cu refugiați din Ucraina. Prima dată am avut un nod în gât. Mi i-am imaginat pe bunicii mei materni, Erna și Pinchas Meilman, sosiți aici în anul 1945, după eliberarea din lagărul de la Moghilev din Transnistria. Ei nu aveau bagaje, doar niște haine din sac. Nu au mai găsit nimic în apartamentul lăsat în urmă (în zona Armenească) și apoi s-au mutat la Brăila, unde bunicul a primit un post ca inginer la Laminorul.
Cel mai mult m-au impresionat refugiații cu animale de companie. Foarte mulți au venit cu câini și cu pisici, așa cum știm deja (aruncați o privire pe contul lui @ioanacmoldovan).
M-a mai impresionat o mămică. Am dus-o în sala în care erau haine. Căuta niște colanți și pantaloni pentru fetița ei care avea în jur de 6 ani. Tânăra femeie avea un trolly de dimensiune medie și fetita, un trolly mic. Fiecare mai căra câte un rucsac în spate. Fetița a văzut un sac cu jucării și i-au plăcut două. Mama ei i-a spus (am înțeles din gesturi) să aleagă doar o jucărie. Mi s-a frânt inima. I-am făcut semn că poate să ia două, și atunci a lăsat-o să mai aleagă o jucărie de dimensiune mică. Puștoaica m-a îmbrățișat și abia mi-am ținut lacrimile.
Revenind la istoria familiei mele – Omama a venit în România din partea Poloniei Austro Ungare. Familia lui Opapa a ajuns la Tulcea din Polonia și ulterior s-a mutat la Constanța. Mama s-a născut la Brăila, a ajuns la Câmpina și apoi în Israel. Familia tatălui meu din partea paternă era un amestec de greci și macedoneni stabiliți la Brăila, care apoi au ajuns la Câmpina. Familia bunicii paterne era din Serbia și a ajuns la Ploiești.
Eu m-am născut la Brăila, am trăit la Câmpina până la 16 ani, am emigrat în Israel și la 21 de ani m-am întors în România, locuind în București.
Cine nu a trecut printr-o emigrare și printr-un război (eu am prins Operațiunea “Furtună în deșert” din Irak, când Saddam Hussein a trimis rachete skud spre Israel, ianuarie-martie 1991), nu poate să înțeleagă ce înseamnă spaima, traumele și mai ales dorința de a-i ajuta pe cei care au nevoie.
Întrebați-vă părinții, bunicii, despre istoriile voastre. Poate că așa veți găsi compasiune și înțelegere și nu veți mai pune etichete pe un popor. Am văzut mulți refugiați din Ucraina care aveau nevoie de ajutor la Gara de Nord, unii în tranzit, alții care nu știau unde și dacă vor pleca din România în următoarea perioadă.
Cel mai bine le cunosc poveștile translatorii de la Gara de Nord. Erau mereu aceleași fețe. Aș vrea să citesc un reportaj cu mărturiile translatorilor de la gară. Aș vrea să le citească toată lumea.
Nu bagajele spun povești, ci cei care au cărat acele bagaje. Nu conținutul bagajelor este important, ci anumite amintiri pe care le vor purta cu ei cei care au cărat acele valize.”
Mărturie donată Muzeului Abandonului de Noemi Meilman, în cadrul campaniei Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin Fundația Sera, Care Franța și FONPC.