În timpul petrecut ca reporter la Vama Siret, și mai apoi în Polonia, la granița cu Ucraina, am întâlnit oameni de toate vârstele, ucraineni, dar și studenți indieni sau africani care fugeau de război. Cu unii dintre ei am păstrat legătura și astfel am putut să aflu câte ceva despre cum li s-a schimbat viața după ce au plecat din Ucraina. Și mi-am dat seama că, atunci când vine vorba de refugiați, vorbim mai mult despre acel moment inițial al rupturii și al șocului care i-a zdruncinat pe acei oameni, dar mai puțin despre ce se întâmplă în săptămânile și lunile care vin după asta. Da, e adevărat că lucrul cel mai important este acela de a scăpa de pericolul iminent, doar că, după ce trece primul val de panică, oamenii se trezesc într-o lume necunoscută. Și de aici apar alte probleme, care nu sunt atât de „vizibile”, dar care sunt legate de tulburări de stres posttraumatic, depresie, anxietate ș.a.
O să dau și două exemple.
Pe Miroslava (29 de ani) am cunoscut-o la sfârșitul lui februarie, la Vama Siret. Intrasem în legătură cu ea încă dinainte să treacă granița în România împreună cu prietena ei Daria. Îmi trimitea poze de dincolo și era prima oară când aveam acces la perspectiva dinspre Ucraina a celor care stăteau la cozi nesfârșite.
Când în sfârșit ne-am întâlnit, am plecat împreună cu mașina la Botoșani, unde urma să stea în apartamentul unor amici de-ai mei. În seara aia, Miroslava mi-a arătat poze și filmulețe făcute de ea cu telefonul în Borodianka, localitate de lângă Kiev distrusă de bombardamentele rusești. Erau imagini cumplite și, deși Miroslava era epuizată, pentru ea era important să arate și altora ce se întâmpla în Ucraina.
A plecat a doua zi spre București și de acolo în Portugalia (prietena ei plecase între timp spre Germania). Am vorbit după două săptămâni și îmi spunea că, deși e complet singură, se simte bine acolo, ba chiar era entuziasmată. Însă după alte câteva săptămâni, mi-a scris așa: „Mă simt în siguranță aici, dar am zile în care zac cu orele în pat, cu ochii în tavan și mă gândesc doar la imaginile de acasă. Am dureri de cap și nu pot să fac nimic, sunt complet amorțită, dar știu că trebuie să trag de mine ca să-mi găsesc job.”
Tot despre o astfel de amorțeală și letargie mi-a vorbit Anastasia (27 de ani), care lucra ca asistent social în Harkov. Am cunoscut-o în primăvară, când mă întorceam din Polonia. Eram în tren și tocmai intrasem în România prin vama Episcopia Bihor. Mi-a povestit despre cum a plecat din Ucraina cu o săptămână înainte să înceapă războiul. Între timp plecase și sora ei din țară și s-au reîntâlnit în Cehia. Mama lor rămăsese acasă, într-un sat de lângă Harkov, acolo unde se adăpostea timp de câteva ore pe zi într-un beci împreună cu câinele și pisica.
„Și ce faci în România acum?”, am întrebat-o.
„Am stat două săptămâni în Cehia cu sora mea, mai mult ca să o susțin cumva. Sora mea a plecat de acasă cu copilul în brațe în timp ce în orașul ei se trăgea, iar asta a traumatizat-o. A alergat cu copilul și simțea că nu mai are picioare, de parcă nu-și mai simțea corpul. Doar că amândouă suntem acum îngrijorate în legătură cu mama noastră, care nu are cum să plece de acolo, și efectiv nu pot să stau locului, nu pot să aștept, simt că o iau razna; așa că am decis să vin în România ca să fac voluntariat printr-o fundație care se ocupă de copii din Ucraina. Cu mama vorbesc mai mult prin SMS-uri, dar și alea rare, pentru că au rămas fără electricitate – rămân și fără hrană – și e complicat cu încărcatul telefoanelor. E ca un film horror ce se întâmplă, încă nu-mi vine să cred că e real. Și ce mult îmi plăcea viața mea în Harkov, îmi plăcea orașul, îmi plăcea munca pe care o făceam. Mă simțeam chiar fericită. Și știi ce e cel mai șocant? Că suntem mulți acolo care avem rude în Rusia, aveam prieteni ruși, că doar eram foarte aproape unii de alții.”
În timp ce trenul se apropia de Cluj, Anastasia stătea continuare în picioare, în dreptul geamului.
„Ai observat că trenurile sună altfel în Germania și în alte țări decât aici?”, mi-a spus ea.. „Sau – mai bine zis – nu se aud deloc. Uite mă gândeam acum, după ce am intrat în România, că aici e mult mai zgomotos trenul, cu tot cu scârțâitul ăsta. Exact așa se aude și în Ucraina. Și îmi place foarte mult.”
Mărturie culeasă de Ionuț Sociu pentru Muzeul Abandonului, în cadrul campaniei Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin Fundația Sera, Care Franța și FONPC.
