La graniță I

Bagajele abandonului

„Cu doar câteva zile înainte să înceapă invazia rusă în Ucraina, am fost la granița de nord a României pentru a vorbi cu câțiva dintre ucrainenii huțuli stabiliți acolo. Am ajuns astfel în Brodina și Ulma, două comune montane lipite de granița cu Ucraina. În zona asta trăiesc mulți dintre acești huțuli, un subgrup etnic pe care îl găsești cu precădere în Bucovina și Maramureș.

După un traseu care ne-a purtat printre păduri și pe serpentine înzăpezite, am ajuns în Lupcina, un sat din Ulma izolat aflat la înălțime. De aici, de sus, se vede Ucraina. Un cadru idilic de iarnă: totul alb, liniște și case răspândite ici-colo, la mare distanță unele de altele. Războiul părea ceva îndepărtat și improbabil.

Am oprit la un magazin sătesc, în dreptul căruia era „parcată” o sanie trasă de cai.

De magazin se ocupă o familie de huțuli: Mețcan Vasile și Cozma Vasile, tată și fiu.

Tatăl, îmbrăcat cu o vestă de piele și cu pantaloni verzi băgați în cizme, are chef de vorbă (mai ales când ne vede cu aparatul foto). „Am lucrat și eu 25 de ani ca fotograf”, spune el. „Umblam peste tot, la nunți, la evenimente, eram fotograf pentru buletine, legitimații, făceam poze și pentru ziarele din Suceava în tinerețe. Acolo nu prea găseam aparatură, dar îmi luam din Rusia.”

Mețcan s-a născut aici, în Lupcina, în 1953. Familia lui s-a destrămat după război, iar acum trei dintre frații și surorile lui trăiesc în Ucraina, iar unul la Moscova. „Nu mai păstrez legătura cu niciunul dintre ei. Pe vremuri mergeam des în Ucraina și în Rusia, îmi vizitam frații și surorile, dar acum nu mai știm unul de altul… Așa a fost să fie. Suntem frați, dar am fost crescuți în sisteme diferite.

Vedeți că și cu războiul ăsta de acum pornit de Putin e așa…într-un fel…că îți pune niște întrebări. Tineretul de azi nu-și dă seama de multe, că așa e tineretul…răsfățat și buiac. Nu-și dau ei seama ce-i ăla un război. Dar oamenii în vârstă ca noi, oameni care or văzut multe la viața lor, înțeleg foarte bine. De exemplu, eu am prins și foametea, am umblat în opinci la școală.”

În timpul petrecut în Lupcina am auzit și alte povești similare despre familii destrămate de război. Când îi auzi pe acești oameni povestind despre rudele lor de dincolo de graniță și de care s-au rupt complet în ultimele decenii (spre exemplu, Mețcan are două surori care locuiesc aproape, la nici 30 km de frontieră), îți dai seama că ideea de „distanță” capătă alte dimensiuni când o plasezi în context istoric. Tot ce înțelegem noi în mod obișnuit prin „aproape” și „departe”/„aici” și „acolo” se schimbă odată cu războiul și modificarea granițelor.”

Poveste culeasă de Ionuț Sociu pentru campania Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin SERA Romania, Care Franța și FONPC. Ionuț Sociu a scris pe acest subiect și pentru Scena9. Imagini de Marin Raica.