Săptămâna de dinainte să înceapă războiul am petrecut-o cu copiii, în vacanță. Am mers la munte, am vizitat oameni dragi, am explorat lacuri înghețate și am petrecut serile făcând focul în curtea casei de la țară, unde locuiesc. Au plecat înapoi în Franța, unde locuiesc, la câteva zile după ce Rusia a invadat Ucraina.
Îmi aduc aminte mai degrabă cum s-a simțit acea perioadă, decât lucruri concrete. Multă incertitudine, senzația că s-ar putea întâmpla orice, nu era clară reacția Europei, de fapt nu era clar mai nimic atunci. Mulți oameni cunoscuți începuseră deja să stea cu bagajele pregătite la uşă, pentru orice eventualitate. M-am bucurat că au plecat copiii, cel puțin era mai multă distanță între ei și toată nebunia care se desfășura atât de aproape de România.
Primul instinct a fost să încerc să ajung să fotografiez în zona de conflict. Acum sunt împăcat că nu am făcut-o, cred că ar fi fost un gest irațional, fără o pregătire adecvată și suport din partea unei instituții media. Am ajuns însă la graniță, la Siret, la Isaccea, la Galați sau la Sighet. Am văzut oamenii care fugeau din calea conflictului și sutele sau miile de voluntari care au petrecut atunci săptămâni încercând să ajute.
În anul care a trecut, am întâlnit și am discutat cu zeci de ucraineni, mulți dintre ei cu povești pe care nu credeam să le aud vreodată. Au rămas cu mine cuvintele Mariiei, care de când a ajuns în România în martie anul trecut și până acum a trecut printr-un proces intens de transformare, însă durerea de a fi departe de casă a urmat-o până astăzi:
“Când ajung seara acasă târziu de la muncă, simt multă durere. Pentru țara mea, care a fost prosperă și frumoasă, dar care acum este distrusă, simt durere pentru că atunci când mă voi întoarce, va fi imposibil să mă bucur de plajă, care acum este minată.
Simt durere pentru familiile care au fost divizate, pentru ușurința și calmul care existau înainte.
Simt durere pentru toți bărbații și femeile tinere care au murit în război și care ar fi putut fi viitorul Ucrainei.
Simt durere pentru toți cei care au trecut prin război și au văzut și au auzit atât de multe lucruri oribile.
Da, poți reconstrui casele și sistemul energetic, însă durerea va rămâne pentru multă vreme. Iar răul care a fost făcut familiilor va schimba multe lucruri după război.”
Ultima zi de pace, întâia noapte de război este o instalație digitală participativă marca Muzeul Abandonului, un zid digital de imagini cu ultimele zile de pace din memoria telefoanelor mobile. Proiect finanțat de CARE prin SERA Romania, Care Franța și FONPC.