„M-am săturat să aud că sunt o femeie puternică”

Bagajele abandonului

Începutul războiului a găsit-o pe Mariia în București, la o competiție de patinaj artistic la care participau cele două fiice mari. A hotărât împreună cu soțul ei să se întoarcă la Odesa, unde rămăseseră părinții și copilul cel mic. A urmat o lună în care a încercat să găsească un loc sigur în vestul Ucrainei și apoi s-a hotărât să împacheteze și să vină singură cu cei trei copii în România.

Când a ajuns în Galați, la finalul lunii martie, Mariia avea doar două rânduri de haine și nu avea truse de machiaj sau bijuterii și nici energie sau dorință de a avea grijă cum arată. „Am crezut că atunci când ești refugiat, nu ai nevoie de astfel de lucruri, precum vopsea de păr sau machiaj. Purtam mai mult hainele soțului meu, prea largi pentru mine. Dormeam puțin și aveam atacuri de panică și asta se vedea pe fața mea.”

Experiența unui discurs la Bruxelles, în fața Comitetului European Economic și Social, unde s-a simțit ascultată, a schimbat-o. Înainte de a pleca, colega ei Elena a dus-o la manichiură și la coafor, și Mariia a investit o parte din economii într-un costum. A fost prima oară când și-a permis să cheltuie niște bani pentru ea.

„Am studiat diplomație la universitate și înțeleg importanța de a arăta bine, îngrijită.”

În perioada următoare, Mariia a început să slăbească, și-a adus o parte din hainele din Ucraina, iar acum încearcă să investească timp în a se îngriji în fiecare zi.

„Oamenii au început să nu mă mai vadă ca pe un refugiat, ci ca pe o ființă umană. Îmi este bine că nu le mai e milă de mine. E mult mai ușor să primești ajutor atunci când arăți jalnic și trezești mila în oameni. Dar m-am simțit judecată de multe ori, de către oamenii care vin să mă asculte, de specialiștii cu care am lucrat sau chiar de membri ai echipei, pentru că nu arăt jalnic. Atunci când ai grijă de tine, când porți machiaj sau ai unghiile făcute și haine drăguțe, oamenii tind să creadă că totul este în regulă. Dar nu văd ce se întâmplă pe dinăuntru.

Ca femeie puternică, te simți ca un gândac admirat într-un muzeu, dar atât. Încetezi să te simți ca o femeie sau ca o mamă, începi să simți că nu ai gen, ești doar o persoană care privește doar înainte, către un obiectiv și nu are timp să se uite la altceva.

În afară de a munci și de a avea o rutină, nu există nimic pozitiv către care să aspiri. Vin sărbătorile și știi că nimeni nu îți va oferi cadouri, va trebui să ți le oferi singur.”

Poveste culeasă de Bogdan Dincă pentru campania Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin SERA Romania, Care Franța și FONPC.
Bogdan a scris povestea pe larg în cel mai recent număr DOR. Citește întregul articol aici.