Numele meu este Alyona Lazareva, am 33 de ani și sunt refugiată din Ucraina. Sunt în București de aproape un an, împreună cu fiul meu de șapte ani.
Am avut o viață minunată: o familie puternică, un apartament, o mașină, un loc de muncă, o vilă unde ne-am adunat cu toată familia și ne-am bucurat de weekend! Am avut prieteni apropiați, cel mai bun oraș, planuri și călătorii… Asta până pe 24 februarie 2022, când la ora 5 dimineața au venit după noi „eliberatorii” din Rusia!
Am simțit acest război cu o lună înainte. Visele nu m-au lăsat să mă odihnesc. Le-am spus tuturor rudelor și prietenilor mei că trebuie să strângem lucruri, va fi război! Nimeni nu a crezut. Am avut un instinct care mă împingea să părăsesc orașul.
Două rucsacuri, acte și o mașină plină cu benzină. Am respectat aceste reguli timp de 2 săptămâni.
Pe 18 februarie, am sărbătorit Ziua Îndrăgostiților. Îmi amintesc cine purta ce și despre ce vorbeam. A fost incredibil: am dansat, ne-am îmbrățișat, am glumit… Dar dimineața soțul meu mi-a spus „Am sentimentul că așa cum a fost, nu va mai fi!”. I-am spus: „Poate ar trebui să plecăm din oraș și să așteptăm?” „Nu, cred că e prea devreme să plecăm”, a răspuns el.
Pe 23 februarie mă plimbam cu fiul nostru pe stradă, era soare. Ne-am plimbat cu scuterul, am mers cu el să își vadă tatăl la muncă. Seara au venit prietenii la noi, ne-am jucat jocuri de societate. Înainte de a merge la culcare, așa cum făceam de obicei, i-am citit copilului „Micul Prinț” al lui Saint-Exupery.
Și pe 24 februarie, la 5 dimineața, ne-am trezit de la exploziile de rachete. „A început”, a spus soțul meu. În 15 minute ne-am adunat lucrurile, l-am purtat pe micuțul somnoros în brațe, niște lucruri, am sărit în mașină și am condus spre regiunea Cernăuți. Am înțeles de atunci că soțul meu nu va mai fi cu noi multă vreme.
Am condus 26 de ore până la Cernăuți, am văzut rachete, tancuri, tristețe, durere, frică, cozi la benzinării! La Cernăuți prietenii ne-au invitat să petrecem câteva zile în casa lor. Am făcut sandvișuri la graniță pentru că trebuia să ne ajutăm unii pe alții, bărbații cărau mâncare și hrăneau oamenii.
După două zile, casa prietenilor s-a umplut de alți prieteni din toate regiunile periculoase ale Ucrainei. Toată lumea avea nevoie de ajutor. Am decis să plecăm cu copilul în străinătate, cea mai apropiată țară era România. Două rucsacuri, acte și anonimat! Cine sunt? Unde să merg?
Eu și soțul meu nu ne-am despărțit timp de nouă ani. M-am simțit mereu protejată, am fost mereu în spatele unui zid de piatră… și acum sunt singură spre nicăieri, cu un copil! Pe 28 februarie am ajuns în București, oamenii ne-au ajutat să închiriem un apartament pentru o săptămână.
Plângeam încontinuu și nu voiam să ies afară. În acel moment, părinții mei erau la Cernihiv sub ocupație, sora mea mai mică era acolo, iar soțul meu a plecat să apere Patria Mamă. De fiecare dată când vorbeam la telefon, ar fi putut fi ultima dată cu ei. Așa a trecut săptămâna… Eram trei familii: trei femei și 4 copii!
Într-o săptămână, ne-am găsit un apartament și ne-am mutat. Proprietarul apartamentului ne-a permis tuturor să locuim fără să plătim chirie, a adus chiar și niște lucruri, niște bani! Îi voi fi recunoscătoare pentru ajutorul acordat toată viața. Ne-a întrebat: „Ce mai aveți nevoie?” Și aveam nevoie de un loc de muncă, pentru că am înțeles că am venit să îmi salvez copilul și lacrimile de durere nu mă vor ajuta. Copil, muncă, ajutor pentru rudele din Ucraina natală! Trebuia sa fiu puternică!
M-au ajutat să-mi găsesc un loc de muncă și o săptămână mai târziu lucram deja. Timp de patru luni am lucrat aproape non-stop ca event manager la o firma de catering. Șefii au crezut în mine. Sunt foarte recunoscătoare. Am avut experiență în acest domeniu și știam limba engleză.
Copilul mergea la școală, iar seara stătea acasă cu ceilalți băieți, pentru că mamele trebuiau să muncească. În mai, am luat mașina familiei din Ucraina și am învățat să o conduc într-o săptămână. Pentru că era necesar. Era necesar să lucrez mai mult și să educ copilul. Vara nu era școală și nu puteam îl puteam abandona.
Am renunțat la slujbă… Am convins-o pe cea mai bună prietenă a mea să se mute cu copiii ei la București din Polonia. A venit cu o poveste pentru copii: tații protejează Ucraina acolo, iar noi suntem aici! Suntem o echipă! Din iulie, locuim în case învecinate, ne susținem foarte mult una pe cealaltă.
De asemenea, la sfârșitul lunii iulie am făcut cunoștință cu echipa „Snagov Olimpic”, iar de mai bine de jumătate de an lucrăm împreună la proiecte de integrare a ucrainenilor. Am renăscut, apreciez foarte mult că am ocazia să mă ajut nu doar pe mine, ci și pe alte femei. Munca mea este a doua mea familie.
Fiul meu merge la box, șah, învățăm limbi străine și nu uităm de limba noastră maternă. Soțul meu este încă în armată. Suntem foarte triști și vrem să mergem acasă, în ciuda faptului că aici totul este bine și oamenii sunt foarte sinceri. Încerc din răsputeri să învăț lucruri noi, astfel încât să mă pot întoarce acasă cu proiecte noi și să ajut oamenii cu reabilitarea psihologică. Sunt recunoscătoare României pentru că a crezut în mine și în poporul meu. Suntem prieteni până la sfârșitul zilelor mele!
Poem trimis de Alyona în Ucraineană și Engleză:
Сьгодні майже рік , як життя розділилося на «до» і «після»….
«Настане день , закінчиться війна» , у голові ця пісня …
Ми всі змінилися , вже вибились із сил у вістря …
Хто в Україні , а хто і закордоном , в столицях , передмістях …
Тягуча біль і спогади приходять у ві сні ,
Неначе всі разом , все добре : родина , друзі , дім !
В нас вирвали вже рік життя … Не знаємо коли цьому кінець настане !
І іноді вже Віра у майбутнє утікає , а ти її наздоганяєш і саджаєш на ціпок !
«Не можна так ! Куди ти утікаєш? У нас є ЗСУ і люди , які мріють про життя !!!!
Під мирним небом і у повних сім’ях …
Не зраджуй нас , і не ховайся в небуття !»…
Ти ж Віра , без тебе нам не подолати пекло це русняве !
Ти залишаєшся назавжди з нами ? Пообіцяй !»
– « Я обіцяю , вибач , що втікала ! Твоі слова мені так душу рвуть ! Я буду назавжди вже поряд з вами, бо ви – це найміцніший , нескорений люд !»
До річниці війни ! З Вірою у сердці! Слава Україні !
Today is almost a year since life was divided into “before” and “after”…
“The day will come, the war will end”, this song is in my head…
We all have changed, we have already lost our strength to the point…
Who is in Ukraine, and who is abroad, in capitals, suburbs…
Suffering pain and memories come in a dream,
As if everyone is together, everything is fine: family, friends, home!
We have already had a year of life stolen from us… We don’t know when it ends!
And sometimes Faith in the future runs away, and you catch up it and put it on a peg!
“You can’t do that! Where are you running away ? We have the Armed Forces and people who dream about life!!!!
Under a peaceful sky and in complete families…
Do not betray us, and do not hide in nothingness!”…
You are The Faith , without you we cannot overcome this Russian hell!
Are you staying with us forever? Promise!”
– “I promise, I’m sorry for running away!” Your words are so heartbreaking to me! I will be with you forever, because you are the strongest, indomitable people!”
To the anniversary of the war! With faith in the heart! Glory to Ukraine !
Ultima zi de pace, întâia noapte de război este o instalație digitală participativă marca Muzeul Abandonului, un zid digital de imagini cu ultimele zile de pace din memoria telefoanelor mobile.
Poveste culeasă de Bogdan Dincă pentru campania Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin SERA Romania, Care Franța și FONPC.
