„Am fost ținut captiv de soldații rușii timp de 5 zile într-o școală dintr-un sat vecin. Eram cinci oameni ținuți în captivitate, printre care și unul dintre prietenii mei. Rușii îmi țineau pistolul la tâmplă și trăgeau pe lângă capul meu [mock executions]. Am crezut că o să mor acolo, cred că singurul lucru care m-a ținut în viață a fost speranța că o să-l văd din nou pe fiul meu.”
Asta mi-a povestit Slava, un bărbat de 30 de ani din Ivankiv, localitate ocupată de ruși încă de la începutul invaziei (și eliberată pe 1 aprilie). Slava e în continuare în Ucraina, am vorbit de mai multe ori cu el pe WhatsApp în ultima vreme și mi-a povestit despre experiențele traumatizante prin care a trecut. Până să înceapă războiul, el lucra într-un service (unde repara telefoane). În clipa în care rușii au intrat în localitate, soția și copilul lui se aflau într-un sat aflat undeva pe la 30 de km. După câteva zile de ocupație, Slava s-a urcat pe o bicicletă și a plecat să-și vadă familia, însoțit și de un prieten care voia să ajungă la rândul lui la niște rude. Au fost opriți pe drum la un filtru de către soldații ruși, care i-au reținut pe motiv că ar fi fost spioni plecați „în recunoaștere”. Au fost duși la o școală părăsită și ținuți acolo în următoarele zile.
„Erau vreo patru soldați ruși și încă unul cu rang superior. „Șeful” lor – ăsta era cel mai scârbos și cel mai dur dintre ei”, povestește Slava cu o voce sugrumată. „Dar s-a întâmplat ceva, nu știu exact ce, și șeful a dispărut, iar ceilalți nu știau ce să mai facă. Așa că ne-au eliberat și și-au văzut de drum. Dacă s-ar fi întors ăla, cu siguranță eram morți. Pe lângă șocul trăit și toată violența aia, pot să zic că am avut și un fel de descoperire legată de oameni…în general. Poate că sunt eu mai naiv de felul meu, dar eu nu-mi imaginam că ființa umană poate să aibă un fond atât de rău, că poate să iasă așa ceva dintr-un om. Și nu zic asta din ură față de ruși sau ceva, ba chiar eu aveam mulți prieteni ruși și rude la Moscova. Dar experiența asta m-a dat complet peste cap, a fost de nedescris.”
În ziua în care localitatea Ivankiv a fost eliberată, oamenii au ieșit pe străzi ținându-se în
brațe. Soția și copilul lui Slava au putut să se întoarcă acasă, iar acum sunt împreună,
încercând să-și refacă viața. „Da, suntem cât de cât bine acum, aici e liniște și pace…deocamdată. Problema e că mulți dintre noi – inclusiv mulți tineri – nu mai joburi acum. Situația e foarte grea.”
Ca și alții din Ivankiv, Slava a încercat să documenteze situația la fața locului după plecarea rușilor. A făcut zeci de poze – un adevărat tablou cu ruine și distrugere. Printre locurile fotografiate se numără și Muzeul de Istorie din Ivankiv, acolo unde se afla cea mai importantă colecție Maria Primachenko (1909-1997). O artistă fascinantă apreciată la nivel internațional și cu care localnicii s-au mândrit întotdeauna. 25 dintre tablourile ei au fost complet distruse în urma bombardamentului. După cum spune Slava: „nu le am eu cu arta, dar nu pricep…de ce să distrugi un muzeu?!” Voi reveni într-o postare viitoare cu mai multe informații despre Maria Primachenko & soarta muzeului.
PARTEA A II-A
Povesteam într-o postare precedentă despre Slava, un bărbat de 30 de ani din Ivankiv (Ucraina) care a fost ținut în captivitate de soldații ruși într-o școală părăsită din satul vecin (împreună cu alți civili din zonă). A fost eliberat după câteva zile, iar o săptămână mai târziu armata ucraineană a recapturat Ivankivul. Slava îmi spunea că, deși era încă traumatizat, primul lui instinct a fost acela de a fotografia urmele distrugerii din jurul lui. Asta se întâmpla, evident, după retragerea rușilor.
„Nu că aș avea eu vreo mare pasiune sau că m-aș pricepe la artă, dar m-a șocat faptul că rușii au bombardat muzeul de la noi din localitate”, îmi zicea Slava. „Iar și mai trist a fost că în timpul bombardamentului au fost distruse multe lucrări făcute de Maria Primachenko, o artistă cu care ne mândrim foarte tare aici în Ivankiv.”
Maria Primacenko (1909-1997) e o figură fascinantă în arta ucraineană. Născută într-o familie de țărani, ea s-a impus ca o artistă autodidactă & a parcurs mai multe etape de creație: o primă fază de artă naivă (înțesată de motive folclorice și alegorii animaliere), urmată – după o pauză de două decenii – de o etapă onirică, cu accente psihedelice, inspirată de visele ei (dar în care tema folclorică rămâne una constantă). Ar fi multe de zis despre Primachenko, printre altele și faptul că artiști ca Picasso și Chagall s-au arătat impresionați de stilul ei. Privită în contextul de azi, arta ei reprezintă exact contrastul războiului: luminoasă, colorată, optimistă. Nu întâmplător lucrările ei au ajuns să devină simboluri ale păcii în ultimele luni.
Mi-l tot imaginez pe Slava, încă năucit de experiența prizonieratului, făcându-și loc printre ruinele din Ivankiv și printre pereții arși ai muzeului, cu telefonul în mână, încercând să documenteze tot ce putea. Potrivit mai multor publicații internaționale, 25 dintre lucrările Mariei Primachenko au fost distruse. Iar alte 10 au fost salvate de un localnic care a reușit să le scoată la timp.
