În scurt timp, mai exact pe 6 decembrie 2021, se împlinesc 13 ani de la divorțul părinților mei. Abandonul pe care l-am experimentat eu a fost unul surd, tăcut, lin la început, apoi din ce în ce mai abrupt.
Tatăl meu a fost crescut într-un mediu plin de răutate și șocuri emoționale puternice, așa că a învățat să tacă pentru a evita certurile. Și-a jurat că la el în casă și în familie nu vor exista certuri și scandaluri ca cele pe care le-a trăit cu părinții lui. El și mama mea au fost dați afară din casă de nenumărate ori de către părinții lui, stăteau flămânzi cu zilele și foloseau aceleași frunze pentru 4-5 ceaiuri. În facultate. Ca rezultat al acestor trăiri cumplite și nu numai, tatăl meu a început să se abandoneze încet încet pe el însuși, de dragul evitării conflictelor.
Mama mea, pe de altă parte, a crescut într-o familie numeroasă și veselă, cu mese lungi, dansuri, glume și nopți pierdute, dar câștigate pentru că erau petrecute râzând. La rândul ei, mama are propria poveste pe care nu am să o spun aici pentru că nu este povestea mea. Că să ajung direct la subiect, ea nu a abandonat pe nimeni în afară de ea însăși și pe mine ulterior, când nu a mai putut să fie nici pentru ea. Și-a trăit toată viața pentru alții, făcând eforturi inutile să facă fericiți alți oameni până când a secat și a amorțit. Cred că mama a pierdut parte din ea când a plecat tata. Cel mai mult i-am simțit lipsa mamei după divorț, când a avut niște dificultăți materiale cumplite, iar ea le ținea pentru ea până explodau în fața mea și trăiam din șoc în șoc. Din nou, tăcere.
Da, ambii mei părinți au practicat abandonul prin tăcere, încet și sigur de-a lungul a 30 de ani. Nu i-am văzut certându-se sau comunicând niciodată, doar aruncau câte o vorbă pasiv-agresivă apoi tăceau. Când au vorbit cu adevărat pentru prima dată, au și divorțat, iar eu am început de atunci să fac exact ceea ce am văzut în casă fără să-mi dau seama: m-am abandonat pe mine și i-am abandonat pe ei, exact așa cum m-au abandonat ei pe mine în repetate rânduri când aveam nevoie să fiu iubită, ghidată, înțeleasă, acceptată, educată. Aveam 13 ani când s-a întâmplat asta. În ziua în care a trebuit să mă prezint la tribunal să aleg cu cine rămân, mi-a fost dată lumea peste cap pentru că brusc am simțit pe umeri responsabilitatea unei vieți care nici măcar nu era a mea. Aia a fost ziua în care am fost pusă în situația de a-l abandona pe tata și de a alege-o pe mama. Am fost complet devastată pentru că mi se părea ireal faptul că eu trebuie să aleg pe unul din ei.
Acum când mă gândesc la asta, mi se pare ironic să te simți abandonat cu părinții în casă, dar eu așa m-am simțit chiar și înainte de divorț când tata încă locuia cu noi, iar în casă se simțea o combinație de tensiune cu goliciune. Muncea foarte mult și rar apucam să stau cu el, cu adevărat. Câteodată îl vedeam doar câteva secunde noaptea când ajungea de la serviciu și venea să mă învelească. Practic, a fost acolo, dar nu a fost niciodată acolo.
La 8 ani după divorț, tatăl meu a părăsit această lume în urma unei operații nereușite. Suferea de ciroză hepatică dezvoltată în urma infectării cu hepatita C. Operația respectivă trebuia să îi ușureze viața și să încetinească evoluția bolii care mergea deja către stadiul 4 (cel terminal). Medicii i-au spus că operația are maxim 40% șanse de reușită și că dacă nu o va face, există șanse foarte mari să dezvolte un fel de formațiuni pe esofag care aveau să îi provoace o moarte prin înecarea cu propriul sânge. Așa că tata a decis să facă operația. Doar că organismul lui nu a mai putut rezista, iar el m-a abandonat încă o dată, de data asta pentru ultima oară. Am simțit că se oprește timpul în loc când am auzit în telefon: „Fetiță, fii tare! Tăticul tău a murit”. Tata a tăcut mult față de mine, niciodată nu îmi spunea ce îl supăra sau ce îl mulțumea la mine și a tot tăcut până a tăcut de tot. Ultima dată când am vorbit cu el i-am spus că eu sunt mândră de el, chiar dacă el nu este mândru de mine.
S-a uitat cu ochi mari la mine și a zis: „Cum? Dar eu sunt mândru de tine”.
„Poate ești, dar nu mi-ai spus-o niciodată”. Așa m-am simțit eu abandonată, prin tăcere. Toată lumea tăcea și nimeni nu lupta pentru mine, nici măcar eu, mai ales eu, doar făceam minimul de efort pe care îl puteam face cu resursele pe care le aveam atunci pentru că nu-mi doream nimic.
Cuvintele astea l-au făcut să plângă în hohote. 3 sau 4 zile mai târziu s-a stins.
Iar de atunci, mi-e groază. La momentul în care scriu asta am 26 de ani și îmi doresc din tot sufletul meu o familie, dar mi-e groază de abandon și mi-e groază că nu îmi dau voie să iubesc și să fiu iubită din cauza acestei frici care mă ia din toate direcțiile, iar eu nu știu pe unde să o mai apuc și simt că mă sufoc constant.
Cu toate astea, am ajuns la un nivel de maturitate și stabilitate emoțională în care am înțeles de ce s-a întâmplat acest abandon. Acum înțeleg. Au trecut 5 ani de când a murit tata și e prima dată când pot să spun din suflet că îl iert și că o iert și pe mama pentru că am ajuns să le cunosc poveștile și nu îi mai pot condamna pentru că atât au putut ei să fie.
Vă mulțumesc din suflet că ne dați ocazia să ne spunem poveștile și că recunoașteți abandonul în toate formele lui, pentru că abandonul poate fi și emoțional, nu doar fizic.
